David Lynch Revealed

Primul film pe care l-am văzut în regia lui David Lynch, şi de altfel primul pentru a cărui înţelegere am investit seminţele maturităţii, a fost The Elephant Man. Indiscutabil acest film – de o coerenţă aproape surprinzătoare, spre deosebire de alte filme care uneori seamănă cu picturile lui Jackson Pollok – merită o discuţie separată. În general, când te străduieşti să înţelegi ceva, fie că este vorba de o carte, fie că este vorba de un film, încerci să porneşti de la un fir în speranţa că până la urmă totul se va lega într-o formă acceptabilă, cât de cât inteligibilă. În cazul lui David Lynch, efectul a fost invers; în loc să ajung la o concluzie solidă, am rămas prinsă într-un labirint al ambiguităţii şi asta din cauza unei greşeli care a căpătat un contur destul de îngroşat abia după ceva vreme. Evident, ca orice fiinţă umană care-şi recunoaşte cu greu actele nesăbuite, am pretins absolută clemenţă. Cel puţin din partea mea. Prin urmare, simplul fapt că nu am pornit de la începuturile cinematografice ale lui David Lynch m-a obligat să caut în filmele lui o coerenţă forţată, nefirească, întrucâtva nelegitimă. A doua greşeală derivă din fraza anterioară: lumea creată de David Lynch nu implică înţelegere (coerenţă), ci acceptare. Creaţia sa este un dat care trebuie luat ca atare, fără analize, fără a se încerca o cale logică de  ieşire dintr-un aparent balast. În continuare, voi posta doar unul dintre scurtmetrajele sale edificatoare din absolut toate punctele de vedere.

Filmul The Grandmother încapsulează chintesenţa universului lynchian pe care aş fi putut să-l descifrez cu o mai mare uşurinţă dacă mă opream din start asupra celor 33 de minute în care se concentrează toate motivele, intenţiile, preocupările, chiar şi un subtil profil psihologic al regizorului. Pe scurt, figura unui băiat încadrată de o atmosferă familială deloc prietenoasă şi produsul acestei frustrări din care rezultă fantezia compensatorie a creării unei bunici perfecte menite să pareze cruzimea, răceala şi lipsa de afecţiune din partea părinţilor. De asemenea, viziunea copilului despre procesul naşterii şi momentul morţii constituie un alt element-cheie pentru filozofia lynchiană care operează într-o mare măsură cu perechi antagonice de tipul frică-fantezie. Per ansamblu, toată filmele regizorului se întorc în mod repetat la relaţia copii-părinţi explorând pe acelaşi palier dragostea şi ura care dinamizează, uneori până la suprasaturaţie, ideea de familie.