Arhive pe categorii: diverse

Patul lui Procust inversat

Am observat că oamenii au tot felul de modalităţi de abordare atunci când îşi planifică o vacanţă. Există o sumedenie de categorii în care îmi pot încadra cunoştinţele când vine vorba de acele câteva zile în care toate taxele, plăţile la întreţinere, feudele de la serviciu, întâlnirile de afaceri, hainele care trebuie ridicate de la curăţătorie, mâncarea pentru pisică, curentul, lumina, internetul, mormanele de haine care aşteaptă să fie spălate şi praful de 2 cm de pe rafturile bibliotecii dispar brusc în neant, ca într-o magie de David Blaine care te lasă cu o mutră mai mult sau mai puţin tâmpită în faţa fenomenului absolut previzibil, în prealabil calculat,  însă parcă mereu surprinzător. Aşa cum spuneam, există mai multe categorii. Cea a „Nemţilor” ai căror membri preferă şă ştie din timp destinaţia de vacanţă, preţuri, mijloacele de transport de la punctul X la punctul Y, obiectivele turistice, intervale orare de vizită, legile aferente ţării colindate, vremea sau specialitaţile culinare. Apoi, cea a „Boemilor”  care se trezesc în prima zi de concediu, se îmbracă în primele haine care pică pe mână, îşi saltă rucsacul, o hartă şi-o sticlă cu apă, după care pornesc în treaba lor ghidaţi de vânt sau de vreo coliniaritate stelară. Mai există şi categoria „Familiei cu fişa postului” care dispune, aşa cum titlul o sugerează, de sarcini familiale specifice , de activităţi care trebuie întreprins treptat, de specificaţii clare privitoare la jocurile de grup, cîntecele de maşină, traseele de dificultăţi oscilante, mâncarea potrivită pentru fiecare membru, totul pentru un team building reuşit, menit să ducă întreaga corporaţie familială la un alt nivel.  Desigur, mai e şi categoria „Mercur”, a grupurilor care, cum au făcut primul pas în destinaţia de vacanţă, se pierd unii de alţii cu o viteză inexplicabilă şi nu îi mai găseşti decât spre sfîrşitul sejurului, ca în The Hangover, fiecare cu câte o poveste halucinantă de-ţi vine greu să crezi că au fost cu toţii vreodată în acelaşi loc pe hartă. Şi, nu în cele din urmă, avem şi categoria din care eu însămi fac parte – a celor care găsesc un prilej de vacanţă în fiecare weekend sau în fiecare sărbătoare legală. Fără planuri exacte, fără ore de trezit dimineaţa şi fără prea multe bagaje.

De obicei îţi dai seama că tot ce ai bifat pe lista lucrurilor pe care le-ai făcut în weekendul cu pricina îţi ajung cât pentru o vacanţă câtă vreme ai cu tine un aparat foto, o cafea, ochelari de soare, o sticlă cu apă, o îngheţată, o bicicletă, pantofi comozi şi un colţ de umbră.  Totuşi, trebuie să recunosc că la final de zi tot ce-mi doresc este să mă vărs în pat şi să derulez  zilele, de la A la Z, apreciind mulţumită activităţile constructive întrprinse în minivacanţă. Plimbare cu rolele, odihnit pe iarbă, fotografiat oameni, clădiri şi străzi, alergat prin pădure, băut ceai după-amiază, vizitat muzee, întâlnire cu cineva într-un pub mai dosit, băut un sortiment de bere necunoscut, citit câteva pagini din cartea preferată, mers la o piesă de teatru, la un vernisaj, la o lansare de carte, câte o tură de seară cu bicicleta prin împrejurimi şi descoperit câte un loc nou care te impresionează prin ceva anume. Mie mereu mi-a plăcut diversitatea. Cam în orice privinţă. Aşa s-a întâmplat şi când am bifat şi ultimul loc de pe lista micului concediu. Aşa cum vezi prin supermarketuri tot felul de dulciuri care-ţi fac cu ochiul şi ai impresia că niciun împătimit după zahăr nu poate pleca nesatisfăcut, aşa am văzut eu lenjeriile de pat dintr-un  outlet, care păreau în stare să-i facă şi pe oamenii care consideră somnul o pierdere de timp să se gândească încă o dată. Cred că acolo am găsit câte o bucăţică de ciocolată pentru fiecare gust: lenjerii pentru spirite boeme, pentru ecologişti, pentru peisagişti, pentru montaniarzi, pentru copii, lenjerii chic-retro, pentru amatorii de artă abstractă sau pentru iubitorii de animale. Recunosc că sunt la vârsta la care o simplă saltea şi-o pernă din puf de gâscă mi se par mai mult decât acceptabile pentru câteva ore de somn în care şi-aşa nu ştii de tine. Însă ce am apreciat este că nu am văzut aceeaşi uniformitate. Fiecare lenjerie avea ceva specific, ceva cu care să agaţe un anumit tip de client, ceva care, în definitiv, ne particularizează pe toţi: unicitatea. Conştiinţa diferenţei şi asumarea acestui aspect prin intermediul unui număr foarte mare de modele.

Am zâmbit.

M-am bucurat că am găsit încă un teritoriu care nu a fost molipsit  de germenul standardizării cu orice preţ.

 

* Articol scris pentru Concursul de Blogging. Iulie 2014.

Anunțuri

14 comentarii

Din categoria diverse

Ce au în comun un smartphone şi o facultate?

Ideea cum că oricine este liber să urmeze o facultate nu este acelaşi lucru cu ideea că oricine poate să o facă. Înţeleg cum stă treaba cu diferenţele între generaţii, am urmărit documentare cu diverşi sociologi care analizează fenomenul tinerilor pe piaţa muncii în contextul actual şi felurile constructive şi eficiente în care poate fi declinată situaţia lor (implicit şi a mea) pentru a obţine câştig de cauză din ambele părţi. (angajat şi angajator). Nu intru în detalii pentru că au făcut-o alţii înaintea mea şi mult mai bine. Din nou, înţeleg că tinerilor de azi, majoritatea crescuţi de părinţi care nu s-au bucurat de atâtea facilităţi, li s-a insuflat ideea că pot face orice îşi doresc. De acord, însă până la un punct. Până la punctul în care ceea ce-şi doresc nu coincide absolut deloc cu abilităţile şi competenţele respectivilor întru-un anumit domeniu, pe termen lung aspectul ăsta fiind sinonim cu un eşec de proporţii la scară largă.  Cu alte cuvinte, cursurile unei facultăţi nu sunt pentru oricine.

Astăzi nimeni nu mai vrea la şcoala de arte şi meserii, nimeni nu mai vrea să fie cofetar, patiser, tâmplar, zidar sau  fainaţar, care sunt de bună seamă meserii onorabile. Toată lumea vrea la facultate. Că eşti competent sau nu, că te interesează domeniul sau nu, că vei folosi ulterior diploma sau nu, nu contează. Ideea e că dacă ai avut 4 pe linie la materiile fundamentale toată viaţa ta, e o bună ocazie să-ţi speli trecutul (din care poţi învăţa multe, o, atât de multe!) cu o diplomă la o facultate privată sau de stat. Nu înţeleg de ce toată lumea se încăpăţânează în cel mai drăcesc mod să propage ipocrizia asta de proporţii, pentru ca apoi toţi să se trezească alergând ca găinile în ograda cu orătănii. Fără direcţie, fără scop. Din păcate, cunosc lume care cu un fals entuziasm îşi anunţă începutul unui demers academic pentru ca după aceea, la nici o săptămână de la primele cursuri, să se scandalizeze cu revoltă şi dispreţ că respectivele cursuri le solicită atenţia în mod repetat, başca şi la ore imposibile, cum ar fi 7 dimineaţa. Dacă nu vrei să depui un efort pe care îl faci, la urma urmei, pentru tine – şi mulţi datorită banilor cu greu strânşi de părinţi- , ghici ce? Poţi oricând să renunţi şi să-i laşi pe cei care chiar vor să facă o facultate. E mult mai sănătos să renunţi, să cauţi, să descoperi, să te reprofilezi dacă simţi că scârţăie roţile căruţei la care te-ai înhămat, decât să o ţii pe a ta şi să rămâi acelaşi om cu 4 pe linie, dar cu diplomă. E rău pentru piaţa muncii, e penibil pentru tine şi pentru restul. Realmente e penibil. O slujbă care te solicită fizic nu este ceva ruşinos. Însă mi se pare de-a dreptul aberant să te duci la o facultate, deşi toate semnele îţi arată contrariul, iar de regulă semnele adunate treptat de-a lungul a 12 ani de şcoală au o minimă, poate inexistentă, tendinţă de a minţi. La final, nu e numai vorba de ipocrizie şi lipsă de logică, ci despre desconsiderare personală, autodiscreditare şi reprimarea unor episoade privite în mod eronat uneori de convenţiile sociale ca semne ale ratării. Nenea Freud zice că episoadele astea revin peste ani cu o şi mai mare intensitate, însă nu a putut prezice şi concretizarea lor absolut cretină în contexte variate.

Când eram în clasa a 4-a descoperisem că mie nu-mi plăcea să cos. La orele de lucru manual, fetele erau pe masă cu goblenul, iar băieţii cu traforajul. Mie mi-a displăcut din start ideea de a coase un mileu cu diverse forme neinspirate sau cea de a strica aiurea o batistă altfel perfect funcţională. Nici nu eram bună la asta. Abia dacă puteam să fac cruciuliţe. Cât despre procedurile mai elaborate, ele ţineau de un registru ştiinţifico-fantastic pentru mine. Aşa că dupa vreo două săptămâni, după ce l-am pus pe tata să-mi găsească pânze, traforaj şi tot ce mai trebuia, m-am prezentat şi eu la şcoală cu traforajul. Eram singura fată cu aşa ceva şi mi se părea că vreau să fac asta toată viaţa. Să tai forme la traforaj şi, cine ştie mai departe, poate chiar să-mi fac o meserie din asta. Evident, goblenurile ţesute cu mândrie de fete ajungeau în rame groase de cel puţin 20 de cm, undeva la loc de cinste pe pereţii apartamentelor. M-am gândit să-mi pun şi eu la bătaie operele de artă, aşa că am şutit formele de făcut prajituri de la mama din dulap şi am tăiat câteva inimi şi cîteva stele pe care le-am colorat ulterior cu roşu, albastru, verde, am scris nişte dedicaţii şi le-am oferit părinţilor, bunicilor şi prietenilor. Nu cred că aş putea descrie bucuria şi dragul cu care am lucrat la ele. Bineînţeles, eram la început cu acest nou proiect, dar eram atât de încântată de ceea ce făcusem încât nici nu mă interesa foarte mult că inimile şi stelele de lemn mai trebuiau un pic şlefuite pe alocuri. La momentul respectiv, aia era pasiunea mea pe care îmi doream să o transform în profesie, hobby şi viaţă. Simţeam că atunci asta mă reprezenta cel mai bine şi că e posibil să îmi construiesc viitorul în jurul acestei activităţi pentru care eram dispusă să-mi adun toată seriozitatea, răbdarea şi îndemânarea. Ei bine, întâmplarea a făcut ca după aceea să urmeze şi alte lucruri care mi-au făcut inima zglobie, însă 8 ani mai târziu s-a întâmplat să-mi găsesc  micul meu spaţiu căruia să mă dedic complet şi căruia să-i rămân fidelă: deci, cu literatura (despre ea este vorba) am avut o poveste aparte. Nici măcar nu a fost dragoste la prima vedere. A trebuit o a doua vedere ca să mă convingă, dar despre asta altă dată.

Ideea e următoarea: Şi astăzi mă mai gândesc cum ar fi fost dacă aş fi ales să continui cu traforajul. Nu era ceva care să mă solicite la nivel intelectual foarte mult. Iar dacă nu intervenea Paul Verlaine în clasa a unşpea, la ora de română când studiam simbolismul într-o zi de octombrie, eu azi probabil aş fi fost cu şurubelniţe şi pânze pe masă. E doar un gînd, o posibilitate de care nu mi-e sub nicio formă ruşine. E doar o chestiune de alegeri şi de inimă în perimetrul unor abilităţi. Atât.

558359_408304955972013_1023074710_n

 

Scrie un comentariu

Din categoria diverse

Din când în când, şi-n Bucureşti te simţi ca acasă

Am auzit multe păreri pro şi contra cu privire la capitala ţării. Evident, fiecare părere se bazează în mare măsură pe experienţa directă a celor care emit aceste păreri. Am locuit un timp la Bucureşti, poate suficient cât să-mi formulez propriile mele opinii privitoare la tot ceea ce a însemnat maratonul ăsta pentru mine. Au fost momente bune şi momente critice, culmi euforice şi prăpăstii aparent interminabile, zile în care am simţit ce înseamnă însuşirea unui oraş şi zile în care mă gândeam de 10 ori cum ar fi să-mi fac eu bagajele şi să părăsesc fără prea multe cuvinte tot haosul cu care vine la pachet un oraş mare. Dar pentru zilele bune, însorite, din care am învăţat ceva şi datorită cărora am devenit mai bună, îmi place să derulez caseta şi să-mi amintesc de câteva lucruri mari care m-au făcut să simt inexplicabila stare de apartenenţă.

Ripping Through the City Streets of Tokyo

1. Big City Life. Încep cu prima sămânță care zace, declarat sau nedeclarat, în inima oricărui orașean care nu a avut niciodată de-a face cu lumea rurală (nu că ăsta ar fi un avantaj sau un dezavantaj): obsesia evidentă față de citadin și faţă de tot ceea ce implică ideea de oraș. Plecând de la principiul “the bigger, the better”, cred că unul dintre lucrurile fundamentale cu care vine la pachet o urbe este și șansa de a experimenta sentimentul anonimității în mulțime. Pentru unii, asta sună cumva nefiresc, dezolant, poate și puţin lipsit de perspectivă. Pentru mine, cel puțin, e un fel de “dat”care-mi asigură o liniște interioară, știind că nu mi se va întâmpla niciodată să mă oprească pe stradă zi de zi vreun vecin sau oricare alt om să mă întrebe ce fac, unde mă duc, ce fac în următoarele 60 de minute. Ideea în orașele mari tocmai asta e: poți liniștit să nu vorbești cu nimeni pe stradă aiurea dacă nu ai chef de conversație. De asta te și muți într-un oraș mare-n primă instanță. Sunt atât de mulți oameni, încât șansele că cineva să te vâre fără să vrei în ceea ce am numi “a meaningless conversation” sunt semnificativ reduse față de un mediu foarte restrâns unde “toată lumea știe ce face toată lumea” vine ca un element mai tot timpul prezent pe cartea de vizită a oricărei zile obişnuite.

2. Dinamica. Puhoaiele de lume menționate la punctul anterior, care se angrenează într-o mișcare browninană la aproape orice oră din zi prin oraș, prin centru, pe la metrou contribuie la instituirea unei dinamici sociale. Îmi place Brașovul, care nu de mult a și câștigat titlul de cel mai frumos oraș din țară. Este liniștit, curat, echilibrat, așezat, cu viață tihnită și, nu în ultimul rând, este un oraș turistic. Brașovul dacă ar fi o femeie, ar fi una conștientă de atuuurile ei pe care caută să le exploateze cât mai mult cu putință. Turismul este asul nostru din mâneca atunci când lucrurile se întâmplă să nu meargă bine în celelalte sfere. Însă cred eu că asta aduce cu sine și un dezavantaj. Când te știi frumos, nu te mai străduiești. Ai impresia că totul ți se cuvine și din când în când intervine în vocabularul tău și conceptual plafonării. Spre deosebire de Brașov, unde lumea merge foarte des cu capul pe sus (la propriu) admirând peisajele, clădirile, detaliile arhitectonice asupra cărora zăbovesc îndelung gândindu-se la toate etapele istorice care ar fi putut duce la ceea ce se vede în prezent, la București procentul celor care își permit să stea să admire împrejurimile fără să aibă vreun scop anume pentru ziua respectivă este considerabil mai mic. Există o dinamică a societății în care intri fără să vrei; o horă în care te trezești jucând, iar asta contribuie, zic eu, masiv la ideea de competiție care te obligă uneori să-ţi forţezi limitele sau măcar să le probezi flexibilitatea. Chiar dacă la început ţi se pare deranjant şi pe alocuri enervant să alergi de colo-colo ca găina în ograda cu orătănii toată povestea asta are şi câteva aspecte benefice pe termen-lung: îţi îmbunătăţeşte viteza de reacţie, capacitatea de a lua o decizie rapid, şi deci de a evalua mai rapid o situaţie, îţi zguduie puţin zona de confort din care e bine să ieşi periodic şi îţi poate scoate la iveală o serie de calităţi cu care habar nu aveai că eşti înzestrat.

3. Parcurile. Cînd consider că sedentarismul semnează condica de prea multe ori, iau măsuri şi recurg la una din plăcerile mele care necesită un spaţiu deschis, uşor labirintic şi la îndemînă. Îmi place să ies cu rolele, iar multitudinea de parcuri din Bucureşti îmi permite să mă desfăşor în voie. Recunosc că am locuit într-o zonă strategic plasată în apropierea tuturor lucruilor bune cu care mă delectam constant, dar asta nu m-a împiedicat să vizitez parcuri aflate la multe staţii de metrou distanţă de mine, iar pentru ceea ce mi-a trebuit mie, toate parcurile aveau tot arsenalul: mărimi şi spaţii corespunzătoare, verdeaţă, tonete cu îngheţată şi băuturi, soare la discreţie în zilele bune şi băncuţe pe care poţi lua o pauză de câteva minute sau mai mult.

4. Cârciumi. Dacă e ceva ce îmi place la oraşul ăsta e paleta mai mult decât onorabilă de cârciumi şi locuri unde poţi să mănânci, să dansezi, să asculţi o muzică bună, să bei ceva sau să le faci pe toate deodată. Deşi cel mai cautăt focar în care se concentrează majoritatea locurilor bune de ieşit este Centrul Vechi, Bucureştiul este în sine un cuib de birturi, restaurante şi crâşme pentru toate gusturile. Nu trebuie să ajungi musai în centru ca să asculţi un jazz bun sau să mănânci o îngheţată de vis, să dansezi până dimineaţă sau să tragi de o bere, două, şapte, până a treia zi după Scripturi. Sunt destule locuri şi în afara peimetrului central, şi probabil şi mai multe pe care nu le-am descoperit încă. All in all, cineva spunea “If you’re bored in New York, it’s your fault”. Cred că acelaşi lucru l-aş putea spune oarecum şi despre Bucureşti.

5. Evenimente culturale. Întâmplarea face ca pe mine să ma intereseze foarte mult literatura şi tot ceea ce se întâmplă în jurul acestui subiect: de la librării, anticariate, până la lansări de carte, cenacluri, întruniri şi târguri de carte. După cum am spus (şi spun din nou) Braşovul bifează cam toate aspectele care construiesc un oraş complet, cochet, cu oferte absolut rezonabile. Nu e ca şi cum aş fi venit din pampas şi am nimerit fix într-o oază de civilizaţie. Nici vorbă de aşa ceva. Braşovul are săli de teatru, de operă, cafenele şi baruri băgate misterios pe ganguri, cinematograf, săli de concerte, monumente istorice şi obiective turisice. Mai mult, ne mai plasăm şi sub semnul lui Dracula, ceea ce a stârnit de-a lungul timpului interesul multor străini, dornici să afle mai multe despre subiect. Ceea ce vreau să spun este că Bucureştiul îşi facilitează foarte mult accesul la persoanele de marcă din domeniul cultural vizat. Mult mai uşor dai de Mircea Cărtărescu, să zicem, la diverse lansări, sau de Mircea Diaconu pe scene de teatru sau de soprane pe scenele de operă. De asemenea, tot ceea ce există în Braşov, la Bucureşti este dublat sau triplat, ceea ce înseamnă că numărul posibilităţilor de a alege şi de a găsi ceva 100% pe gustul tău este clar mai mare. Aici mă refer la anticariate, librării, săli de cinema, teatre. Sunt multe şi răspândite tocmai ca să ai acces la ele ori de câte ori simţi nevoia. Dar, cum vorbeam mai sus de valul dinamic care te ia pe sus, sigur vei simţi nevoia destul de des să te întorci spre bunătăţile acestui oraş ademenitor.

6. Bucureştiul pitoresc. Dacă te pasionează fotografia, îţi garantez că într-o săptămână de bătut străzile cu aparatul la gât, vei avea mai multe poveşti scrise pe hârtie fotografică decât ţi-ai fi putut imagina. Nici măcar nu-ţi trebuie foarte multă răbdare. Poate pricepere, lumină bună şi un aparat care, cu setările potrivite, să-ţi scoată pozele fără prea mult zgomot. Lasă restul pe seama oraşului care ţi se va dezvălui fără inhibiţii de la răsărit până la apus. Cu un bun timing, poţi surprinde o sumedenie de contraste sociale, stări, sentimente, moduri de viaţă, spirite nomade, senzaţii, şocuri culturale, deopotrivă bucurie şi dezgust, puritate şi mizerie: de la omul străzii care doarme în faţa magazinelor de lux, până la ‘spiritul boem’ de la periferia oraşului sau liniştea bătrânilor solemni cu joben, baston şi costum din Parcul Cişmigiu. Dincolo de problemele care zac la baza configuraţiei ţării, transpar aceste aspecte care într-un fel sau altul. merită o poveste separată. Se mai întâmplă uneori ca cei care prezintă vizual poveşti citadine să şi câştige, sau măcar să se bucure de faptul că au împărtăşit povestea cu lumea întreagă.

7. Examenul de admitere. Deşi va suna banal sau ciudat am apreciat întotdeauna ideea examenului la o facultate/un master în locul altor criterii de admitere. De ce? Simplu. May the best man win. Poate că m-aş supăra dacă nu aş trece de un examen de admitere, însă aş fi cumva uşurată să ştiu că cei care au facut-o şi au rămas în cursă sunt cei care sunt într-adevăr capabili şi merită să ocupe un loc în instituţia respectivă. Nu vreau să discut aici despre hibele şi absurdul sistemului românesc de învăţământ, însă prefer să văd partea plină a paharului. În câteva situaţii pentru mine, partea plină a paharului a fost ideea examenului de admitere care este mai propagată la Bucureşti mai mult decât în alte oraşe, şi asta din diverse motive pe care le cunosc şi pe care la o adică….le pot înţelege.

 

Scrie un comentariu

Din categoria diverse

Supermarketurile, coţcarii şi ardelenii

“Da`ce-aveţi în pungă?”

De fiecare dată când intru într-un supermarket de cartier mai măricel sau în orice alt depozit grandios clădit pe ideea de consum, cu cărucioarele, promoţiile, ofertele şi raioanele aferente, am senzaţia că mă transform brusc într-o versiune feminină şi contemporană a lui John Dillinger. Asta pentru că în viziunea sumbră şi pluriperspectivistă a agentului de securitate, aproape toată lumea pleacă de acasă cu scopul clar de a subtiliza un căţel de usturoi sau o punguţă cu leurdă. Câteodată nici bine nu treci pragul uşilor glisante, că te şi loveşti de privirea pleşuvă şi hipervigilentă a unui nenea trecut de obicei de prima tinereţe, îmbrăcat în haine de crime fighter care deja îţi face o carte de vizită bazată pe primele reacţii. Deci, uneori din start ştii că orice ai face, vei simţi inevitabil privirea aia buhăită în ceafă până la ieşirea din magazin. Indiferent la ce te uiţi, pe ce pui mâna – tu pleci pe alt raion, el după tine – şi Doamne fereşte să pari dezorientat în faţa a mii de produse de acelaşi fel că deja, fără să vrei, mai pui paie pe focul suspiciunilor cum că ai venit cu alte intenţii decât cele derivate strict din necesitatea de a cumpăra o amărâtă de cutie cu roşii cherry şi un borcan de zacuscă.

Interesant a fost totuşi sondajul pe care l-am făcut în urma mai multor observaţii. Am văzut că acestor mari păzitori le crapă cămaşa de mândrie pe spinarea încovoiată, cu cifoză în stadiu avansat, atunci când simt ei că fac pe agenţii 000 cu persoanele care par, cel puţin fizic, incapabile să care 3 plase deodată, darămite să-şi piardă vremea cu furtul din magazine. A te da mare poliţai/detectiv/agent FBI, CIA/spion de succes cu femei care-şi ţin copilul de o mână şi cu cealaltă îşi aleg bulionul de pe raft sau cu domnişoare care, nu văd, pur şi simplu nu văd! cum ar putea ascunde un curcan de 3 kile şi un bax de apă minerală sub un tricou mulat peste pantaloni scurţi, este de-a dreptul jenibil (hibrid între jenant şi penibil), stupid, ilogic, cretin, penibil şi, total inutil, adică degeaba, ca să zic aşa. De ce? Pentru că am stat suficient într-un astfel de magazin cât să pot observa şi că atunci când se întâmplă să intre în magazin un stol de barosani cu ceafă lată, cu busturi tip Schwarzenegger, decorate cu lanţuri de douăjdemii de carate, molfăind gumă Turbo cu surprize şi vorbind tare la telefon ca să audă toată lumea, gardienii ăia de se credeau la Guantanamo dispăreau pe dată în neant. Fie erau pur şi simplu de negăsit, fie îi găseai cocârjaţi şi cuminţi pe scaunul lor, cu mâinile pe genunchi, cu priviri de căprioare, parcă rugându-se să treacă încă o zi fără să-şi amintească vreun smântânar că pe ziua respectivă n-a făcut scandal şi că ar fi o ocazie bună să recupereze. Deci, pe lângă insatisfacţia crasă pe care o simt câteodată când nu găsesc ce-mi trebuie în supermarketuri care chipurile îţi oferă TOTUL, mai trebuie să suport şi pseudomachisemele astea de o jenă nemăsurabilă pentru care îmi iau bilet obligat, forţat, fie că vreau, fie că nu vreau. Credeam că odată cu camerele de luat vederi ia sfârşit şi dedublarea cumpărătorului sub forma unei umbre coşmareşti care adesea te poate scoate din sărite.

fast-shopping11

„Dacă aveţi nevoie de iaurt degresat, aţi nimerit unde trebuie! Avem reduceri la patine cu rotile şi tranzistoare universale!”

Aşa cum am spus mai devreme, există strategia asta persuasivă cu care-ţi seduci cumpărătorul prin promisiuni. Promisiunea că găseşti totul în magazinul X, de la papuci de plastic şi obiecte hand-made din ghinde, până la mâncare deja făcută, preparată, gătită şi obiecte de uz casnic ale căror instrucţiuni de folosire pot fi citite şi înţelese până şi de un copil în fază embrionară. Având în vedere că achiziţiile mele se limitează de cele mai multe ori la obiecte absolut pământene, se întâmplă să nu găsesc nimic din ce-mi trebuie. Câteodată mi se pare aproape incredibil că nu găsesc un anumit tip de ciocolată în timp ce stau în faţa unui raion întreg de aşa ceva. Mai mult, dacă ai văzut tu ceva interesant în vreuna din ofertele lor care-ţi vin cu precizia ceasului în poştă, şi îndrăzneşti să întrebi, te trezeşti în faţa unui amplu demers detectivistic finalizat cu jocuri de umeri sus-jos, şi priviri complet vide, de parcă ai fi întrebat de acceleratorul de particule sau de crochete şi hrană umedă pentru gândaci de bucătărie. Astfel, evident că plec de acolo exact cum am venit, cu atât mai mult cu cât sunt un cumpărător de-o simplitate uneori enervantă tocmai pentru că urmăresc doar obiectele trecute în lista de cumpărături fără vreo abatere, deşi recunosc că o singură dată am plecat să cumpăr ingrediente pentru tiramisu şi m-am întors acasă cu un televizor mic de bucătărie.

 
„Vă putem ajuta cu ceva? Vă rugăm răspundeţi Da, că mai apucăm să facem şi noi un team-building ad hoc.” 

Sunt fel de fel de tipuri de cumpărători. Când intri într-un magazin, te comporţi cum ştii tu că e mai bine pentru tine. Unii sunt grăbiţi, dinamici, efervescenţi, descurcăreţi, familiarizaţi poate cu structura pe departamente a magazinului şi se întrec la împins – cărucioare – viteză cu nişte mişcări galvanice, greu de reprodus în scris. Pentru ei, culesul unui produs de pe raft durează circa două secunde. Alţii sunt catatonici, ca mine, şi se postează în faţa unui raft întreg, mirându-se şi contemplând îndelung asupra posibilităţilor şi asupra opţiunilor, fără să schiţeze vreo mişcare corporală în afară de un circuit închis al pupilelor de tip stânga-dreapta, de parcă o entitate nevăzută cățărată-n vârful raftului ar ţine o prelegere pe care numai eu aş auzi-o. Singurul lucru care mă trezeşte brusc din hipnoza asta e veşnica întrebare pe care o aude toată lumea la un moment dat în viaţă: „Vă putem ajuta cu ceva?” De cele mai multe ori răspund politicos, cu un zâmbet protocolar pe buze că Nu. Asta până într-o zi când am intrat în magazinul unde îmi făceam cumpărăturile de un an deja, şi, sătulă de întrebarea asta care ţine loc de bună ziua, am răspuns ferm şi foarte rapid că Da. Aş avea nevoie de ajutor. M-am gândit că ar fi o ocazie bună să particip şi eu cumva activ la tipul ăsta de conversaţie lemnoasă. Aveam nevoie de o sticlă de Sangria şi găseam orice altceva în afară de asta, când a venit una din angajate cu zâmbetul până la urechi şi cu nelipsita alură de om care deţine toate răspunsurile vieţilor prezente, trecute şi viitoare. De bună seamă răspunsul meu prompt a luat-o prin surprindere de vreme ce buzele care cu 5 secunde în urmă se-nlănţuiau într-un zâmbet larg, mi-au mormăit îngrijorător că: „Aoleu, vai, da` nu ştiu, că nu le am cu alcoolul, cu de-astea. Habar n-am….Ia staţi aşa…staţi că-l chem pe colegu` că sigur ştie el.” După 2 minute apare colegu` care, evident, habar nu avea ce vreau eu de la viaţă. Devenisem deja un caz nesoluţionat pus cumva pe seama întrebării amabile la care am decis şi eu o dată în viaţă să răspund cu Da.

Scrie un comentariu

Din categoria diverse