Arhive lunare: Iulie 2014

„Vozvrashchenie” (2003) – The Return

E ceva profund dramatic în legătură cu orice produs de artă rusească.

Un film reuşit care, dintr-o simplitate şi o frumuseţe intrigantă autosuficiente, a fost transformat de specialişti într-o pseudoparabolă despre sistem, despre vechile fantome politice care bântuie din când în când, inopinat şi tulburător, fortăreţele Rusiei contemporane. Consider că s-a mers prea departe.

Regia te pune pe gânduri. E minunat să vezi un copil care-şi probează maturitatea când te aştepţi mai puţin. Tot aşa, când un adolescent îşi construieşte acţiunile în jurul obedienţei aproape neverosimile, fidelităţii oarbe, care-şi rezervă dreptul de a nu pune nici întrebări, de a nu ridica niciun fel de suspiciune. Ce bine că există echilibru. Ce bine că există îndoială.

S-a vorbit despre o dimensiune mitică, despre sfera ontologică de tranziţie şi despre ideea călătoriei iniţiatice. Ipoteze absolut valide, dar nu neapărat necesare în decodare.

tumblr_m4dpibNtJj1rnetpfo1_500

Regizorul Andrei Zviagintsev îşi avertizează spectatorii că vor rata misterul filmului dacă îl vor privi din punctul de vedere al vieţii de zi cu zi. Aici nu sunt deloc de acord. Am senzaţia că am de-a face cu tipica aroganţă regizorală care, subestimând publicul,  nu concepe interpretările fracturate. Puţini sunt în stare să gestioneze frica asta.  Poate mi se pare.

În orice caz, când un artist vorbeşte despre propria operă mi se face greaţă.

La fel se întâmplă şi în cazul în care nu vorbeşte. Cuplez aici şi reproşul lipsei de informaţii sau pretenţiile telepatice ale artiştilor de a intra pe frecvenţa consumatorilor cu siguranţa şi uşurinţa cu care ai intra într-o bucată de brânză de burduf cu un cuţit proaspăt ascuţit.

Cred că am rămas cu ideea că orice operă, odată creată, e propulsată în lume, cu apărare intrinsecă, suverană și independentă, unitară și indivizibilă ca un stat de drept.

 

Scrie un comentariu

Din categoria film

Ernesto Sabato – Tunelul

O carte bună.

Nu ştiu de ce, dar m-am gândit că o să aibă acelaşi impact năucitor pe care l-a avut „Elogiul mamei vitrege” a lui Mario Varga Llosa.

Dinte criticii care i-au analizat opera, aş sta cu Maria Angelica Coreea la o cafea să-mi explice mai multe despre felul în care constată desacralizarea statutului  protagonistului pe seama propriilor sale acţiuni. Mi se pare cea mai terestră şi în răspăr teorie pe care am citit-o deocamdată.

Despre revenirea la şi  imposibilitatea sustragerii dintr-un câmp gravitaţional mundan.

Teoriile celorlalţi critici nu-mi par neapărat justificabile. Totuşi rămâne de menţionat că Ernesto Sabato este un excelent povestitor. Chiar dacă este despre nimic, despre dezumanizarea omului modern, despre iluzia identicului oglindit în singurătatea aparentă a altora.

Foarte puţini scriitori vădesc abilităţile unui creator de stare. Printre primii a fost Kafka. Au mai urmat şi alţii, iar acum Sabato. Şi nu-i trebuie mai mult de trei rânduri pentru asta. Uneori cred că e magie. Trebuie să mai citesc şi să fur câteva trucuri.

Ernesto-Sabato-4

 

Scrie un comentariu

Din categoria carte

Patul lui Procust inversat

Am observat că oamenii au tot felul de modalităţi de abordare atunci când îşi planifică o vacanţă. Există o sumedenie de categorii în care îmi pot încadra cunoştinţele când vine vorba de acele câteva zile în care toate taxele, plăţile la întreţinere, feudele de la serviciu, întâlnirile de afaceri, hainele care trebuie ridicate de la curăţătorie, mâncarea pentru pisică, curentul, lumina, internetul, mormanele de haine care aşteaptă să fie spălate şi praful de 2 cm de pe rafturile bibliotecii dispar brusc în neant, ca într-o magie de David Blaine care te lasă cu o mutră mai mult sau mai puţin tâmpită în faţa fenomenului absolut previzibil, în prealabil calculat,  însă parcă mereu surprinzător. Aşa cum spuneam, există mai multe categorii. Cea a „Nemţilor” ai căror membri preferă şă ştie din timp destinaţia de vacanţă, preţuri, mijloacele de transport de la punctul X la punctul Y, obiectivele turistice, intervale orare de vizită, legile aferente ţării colindate, vremea sau specialitaţile culinare. Apoi, cea a „Boemilor”  care se trezesc în prima zi de concediu, se îmbracă în primele haine care pică pe mână, îşi saltă rucsacul, o hartă şi-o sticlă cu apă, după care pornesc în treaba lor ghidaţi de vânt sau de vreo coliniaritate stelară. Mai există şi categoria „Familiei cu fişa postului” care dispune, aşa cum titlul o sugerează, de sarcini familiale specifice , de activităţi care trebuie întreprins treptat, de specificaţii clare privitoare la jocurile de grup, cîntecele de maşină, traseele de dificultăţi oscilante, mâncarea potrivită pentru fiecare membru, totul pentru un team building reuşit, menit să ducă întreaga corporaţie familială la un alt nivel.  Desigur, mai e şi categoria „Mercur”, a grupurilor care, cum au făcut primul pas în destinaţia de vacanţă, se pierd unii de alţii cu o viteză inexplicabilă şi nu îi mai găseşti decât spre sfîrşitul sejurului, ca în The Hangover, fiecare cu câte o poveste halucinantă de-ţi vine greu să crezi că au fost cu toţii vreodată în acelaşi loc pe hartă. Şi, nu în cele din urmă, avem şi categoria din care eu însămi fac parte – a celor care găsesc un prilej de vacanţă în fiecare weekend sau în fiecare sărbătoare legală. Fără planuri exacte, fără ore de trezit dimineaţa şi fără prea multe bagaje.

De obicei îţi dai seama că tot ce ai bifat pe lista lucrurilor pe care le-ai făcut în weekendul cu pricina îţi ajung cât pentru o vacanţă câtă vreme ai cu tine un aparat foto, o cafea, ochelari de soare, o sticlă cu apă, o îngheţată, o bicicletă, pantofi comozi şi un colţ de umbră.  Totuşi, trebuie să recunosc că la final de zi tot ce-mi doresc este să mă vărs în pat şi să derulez  zilele, de la A la Z, apreciind mulţumită activităţile constructive întrprinse în minivacanţă. Plimbare cu rolele, odihnit pe iarbă, fotografiat oameni, clădiri şi străzi, alergat prin pădure, băut ceai după-amiază, vizitat muzee, întâlnire cu cineva într-un pub mai dosit, băut un sortiment de bere necunoscut, citit câteva pagini din cartea preferată, mers la o piesă de teatru, la un vernisaj, la o lansare de carte, câte o tură de seară cu bicicleta prin împrejurimi şi descoperit câte un loc nou care te impresionează prin ceva anume. Mie mereu mi-a plăcut diversitatea. Cam în orice privinţă. Aşa s-a întâmplat şi când am bifat şi ultimul loc de pe lista micului concediu. Aşa cum vezi prin supermarketuri tot felul de dulciuri care-ţi fac cu ochiul şi ai impresia că niciun împătimit după zahăr nu poate pleca nesatisfăcut, aşa am văzut eu lenjeriile de pat dintr-un  outlet, care păreau în stare să-i facă şi pe oamenii care consideră somnul o pierdere de timp să se gândească încă o dată. Cred că acolo am găsit câte o bucăţică de ciocolată pentru fiecare gust: lenjerii pentru spirite boeme, pentru ecologişti, pentru peisagişti, pentru montaniarzi, pentru copii, lenjerii chic-retro, pentru amatorii de artă abstractă sau pentru iubitorii de animale. Recunosc că sunt la vârsta la care o simplă saltea şi-o pernă din puf de gâscă mi se par mai mult decât acceptabile pentru câteva ore de somn în care şi-aşa nu ştii de tine. Însă ce am apreciat este că nu am văzut aceeaşi uniformitate. Fiecare lenjerie avea ceva specific, ceva cu care să agaţe un anumit tip de client, ceva care, în definitiv, ne particularizează pe toţi: unicitatea. Conştiinţa diferenţei şi asumarea acestui aspect prin intermediul unui număr foarte mare de modele.

Am zâmbit.

M-am bucurat că am găsit încă un teritoriu care nu a fost molipsit  de germenul standardizării cu orice preţ.

 

* Articol scris pentru Concursul de Blogging. Iulie 2014.

14 comentarii

Din categoria diverse