Roland Barthes. Camera Lucida. Însemnări despre fotografie.

Când l-am luat pe Barthes la lectură, îmi propusesem să citesc ceva lejer. Se pare ca pentru a doua oară îl subestimez întrucât cartea sa, Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie s-a dovedit a fi ca dificultate undeva prin preajma registrului Derrida. Deşi cartea are puţin peste 100 de pagini, Barthes mă învaţă din nou cîte ceva despre dispunerea compactă a ideilor, concizie, material condensat, dar fără compromiterea amplorii informaţiei.

cameralucidaÎncă din primele pagini se poate sesiza un subplan, conceput în prealabil, care ghidează un conţinut în mare parte teoretic privitor la arta fotografică, dar susţinut printr-o serie de imagini aferente observaţiilor. Subplanul nu are în vedere o încadrare a fotografiei într-un conglomerat de factură estetică în scopul identificării rolului său în această privinţă, cât un demers axat pe o o abordare semiotică a percepţiei imaginii. Cei care se aşteaptă la o suită de fotografii însoţite de aserţiuni simplu-apreciative sau depreciative vor rămâne surprinşi în faţa unui demers mai degrabă tehnic şi impersonal decât afectiv şi  expansiv.

Pentru cei mai mulţi, fotografia este un produs care ia naştere în concomitenţa unor prezenţe: fotograful, fotografiatul şi spaţiul de fotografiere. Actul fotografic nu se opresţe însă în viziunea autorului doar la aceşti trei actanţi, ci învederează componenetele interne şi externe care contribuie la întregului mecanism de livrare a imaginilor. Cu alte cuvinte, Barthes nu urmăreşte reiterarea unor aspecte deja familiare publicului, ci un curs fenomenologic secondat de anamneza minuţioasă a Ideii de fotografie. În consecinţă, expunerile teoretice vor urmări o secvenţialitate cronologică pornind de la aspecte particulare care converg treptat spre cele generale.

Desigur, nu lipsesc raporturile între Operator, Spectator, Spectrum, între Stadium şi Punctum prin filtrul binomului lingvistic saussurian semnificat-semnificant, nici statutul fotografiei prin contrast cu alte dimensiui artistice, şi nici sporadicele elemente tehnice care animă într-un mod oportun tendinţele filosofice abstractizante.

În lumina acestei ultime idei, citez mai jos un pasaj de idei interesante care operează în perimetrul abordării comparative între arte.

„Fotografia e nedialectică: ea este un teatru denaturat în care moartea nu se poate „contempla”, nu se poate reflecta sau interioriza; sau încă: teatrul mort al Morţii, rejectarea Tragicului; ea exclude orice purificare, orice catharsis. M-aş putea închina la o Imagine, la o Pictură, la o Statuie, dar la o Fotografie? Nu o pot aşeza într-un ritual (pe masa mea, într-un album), decât dacă, într-un anumit fel, evit să o privesc (sau evit să fiu privit de ea), înşelându-i cu bună ştiinţă insuportabila plenitudine şi făcînd-o să se alăture unei clase cu totul diferite de fetişuri: cea a icoanelor, care în bisericile greceşti sunt sărutate fără să fie privite, atingînd cu buzele sticla îngheţată. ” (Roland Barthes – Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie)

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Ce încape în valiză?

Ah, vara…mult aşteptatul anotimp al fructelor zemoase storcite prin sacoşele de piaţă, al sucului de pepene prelins şiroaie pe linia bărbiei, al berilor proaspăt ieşite din cuptor, deopotrivă sezonul micozelor, al sandalelor bărbăteşti purtate cu şosete, al jovialităţii glandelor sudoripare, al ţânţarilor angajaţi într-o galvanică şi inefabilă mişcare browniană, al insolaţiilor şi al copiilor cu enterocolită. În afară de aceste aspecte absolut nesemnificative, vara e un prilej minunat să te desfăşori amplu, deci să-ţi faci liste. Liste cu ce n-ai făcut niciodată şi îţi propui să faci, pentru că vara este totodată şi anotimpul vacanţelor, al concediilor şi ştii că nu există un timp mai bun pentru a bifa nişte mici şi relaxante provocări. De multe ori mă întâlnesc cu prieteni care-mi spun în fiecare vară că, în ciuda unor poveşti de vacanţă concepute  în mijlocul unei  simbioze literare între Henry Miller şi Jack Kerouac,  până la urmă nu se pot lăuda cu ceva eminamente constructiv. Iată mai jos o listă de lucruri pe care le poţi bifa şi care-ţi pot asigura, măcar temporar, iluzia faptului că ai făcut ceva mai interesant decât să te decojeşti ca un şarpe aflat în năpârlire sau să-ţi cari mustrări pentru că ai adormit în şezlong cu celularul pe burtă  şi te-ai bronzat cu model.

1. Hrăneşte-ţi creierul! Vara, muzeele sunt nişte mici cripte astfel încât te şi sperii dacă se întâmplă să auzi vreun zgomot. Deşi pare ciudat să te mişti de colo-colo în nişte camere umplute până la refuz cu tablouri, sculpturi sau alte obiecte de artă,  când o să te invite acasă o persoană de la care aştepţi ceva  şi toată discuţia va lua cursul dorit în urma unui simplu, degajat şi chiar neaşteptat act al recunoaşterii unui Paul Klee sau a unui Kandinski, îţi vei oferi tu singur un rând de aplauze. Ştiu că pare doar o situaţie ipotetică, cu mici şanse de concretizare în viaţa reală, dar e surprinzător cum uneori chiar se întâmplă chestii din astea.

2.Apucă-te de un sport şi ţine-te de el pe perioada verii. Orice în afara plimbărilor lungi cu mouse-ul pe pad. Nu încep să enumăr beneficiile practicării unui sport din punct de vedere fizic pentru că încă din timpuri ancestrale se ţine seama de zicala „mens sana in corpore sano”. Aş vrea să subliniez altceva: sportul implică şi o anumită disciplină, iar tangenţial vei învăţa să-ţi dozezi mai bine timpul. Să-l numim un efect secundar util, mai ales dacă-ţi cam face cu ochiul mania procrastinării.

3. Implică-te într-o acţiune de voluntariat sau pur si simplu fă un bine cuiva doar pentru că e marţi sau vineri. Fă o curăţenie de vară şi trimite hainele pe care nu le mai porţi într-un loc unde ar fi nevoie de ele. Sau poţi să îţi acorzi o săptămână de voluntariat pentru un schimb de experienţă cu persoane din altă ţară sau pentru un atelier de fotografie. Vei fi învăţat să trăieşti aceeaşi stare de bine cu o dublă valenţă. Cam cum se întâmplă la oferte. Adică 1+1 gratis.

4. Învaţă un truc de magie. Orice truc pe care să-l poţi stăpâni bine. Fie că e cu cărţi, fie că e cu batiste înnodate sau cu monede. Există multe tutoriale din care poţi învăţa şiretlicuri care-şi vor dovedi în mod sigur utilitatea la petreceri. Plus de asta, există multe numere interesante care îţi vor demonstra încă o dată cum noţiunile de fizică sau chimie din şcoala generală pot fi actualizate în contexte neaşteptate.

5. Nu mai răspunde la telefon timp de câteva zile. Deconectează-te. Poate că e un gest care va provoca niscaiva atacuri de panică în rândul cunoscuţilor, dar câteodată e nevoie de câteva zile în care să nu auzi veşnicul Nokia Tune sau fluieratul pseudomelodic atunci când îţi trimite cineva un SMS.  Am cunoscut persoane care au spus că nu au scris o scrisoare în viaţa lor. Dacă te încadrezi, ai putea foarte bine să profiţi de moment şi să te apuci să le scrii rudelor sau cunoştinţelor din alte oraşe. Cu timbre, cu data în stânga, cu formule de început, de încheiere, cu plicuri şi tot tacâmul. Mi se pare că întrevăd ceva profund romantic în acest obicei perimat.

6. Găteşte! Orice îţi trece prin minte. Chiar dacă e o simplă omletă sau o porţie de  cartofi prăjiţi. Vei învăţa pe pielea ta că apa şi uleiul încins nu au ce căuta împreună şi că, dacă nu te uiţi bine la etichete, se prea poate să te trezeşti prăjind ouă în oţet în loc de ulei.

7. Rătăceşte pe străzi cu aparatul de fotografiat în mână. Priveşte în sus. Admiră clădirile, arhitectura, culorile, aerul vechi, oameni şi obiceiuri. Vei rămâne surprins de câte lucruri noi vei observa, cu atât mai mult cu cât ai avut norocul de a le imortaliza şi de a reveni la ele ori de cîte ori ai plăcerea.

8. Eliberează-te de stres! Ştiu, sună al naibii de clişeic, mai ales că stresul pare să fie maladia secolului de care suntem toţi atinşi. Însă poţi să alegi, măcar pentru o perioadă limitată, lucurile care chiar merită atenţia ta. Ia în vedere doar aspectele care necesită rezolvare urgentă. Restul poate să aştepte.

9. Culege fructe. Plantează un copac şi urmăreşte-i evoluţia. Prăbuşeşte-te într-un balansoar în mijlocul naturii. Construieşte un leagăn din frânghii şi-un cauciuc. Bălăceşte-te haotic într-un lac. Priveşte îndelung stelele. Poetica noastră romantică a cultivat o pronunţată şi îndelungată tradiţie a comuniunii omului cu natura. Trebuie să fi fost vorba de o anume euforie a spiritului încadrată de însemnele naturii, altfel nu cred că şi-ar fi pierdut timpul atâţia poeţi romantici să propage sfera naturală în creaţiile lor.

10. Investeşte într-un instrument muzical şi învaţă să cânţi la el. De acum, când cânţi în baie, vei putea avea şi acompaniament asigurat tot de tine. În punctul ăsta, deja vei simţi că ai dus amatorismul la un alt nivel. Plus de asta, vei avea cu ce să ripostezi ori de cîte ori îţi va gîdila urechea bormaşina vecinului.

11. Adună-ţi prietenii şi mergeţi la un concert despre care ai putea spune că e  „a once in a lifetime opportunity”. În ţară sau în străinătate. Îţi vei vedea artiştii preferaţi cântând live, în habitatul lor natural şi vei rămâne mulţumit de ideea că în loc să asociezi o melodie cu figura artistului atunci când o asculţi, trăieşti de fapt în timp real asocierea melodiei cu chipul.

 

Deocamdată cam atât. Acum mă gîndesc că poţi face lucrurile astea aproape oriunde ai fi, fără să fii incomodat de statutul de turist. Poţi fi în Peru, la Tokyo, la Sydney, Italia sau mai aproape de noi, poate chiar în Grecia. Referitor la asta, dacă aş fi ştiut de Campania Summer Black Week nu m-aş mai fi avântat ca ţânţarul la neon să fug mai devreme în vacanţă. Dar pentru cei care au încă agenda liberă, voi recomanda cu mare drag o excursie în Grecia – o ţară pe care nu am apucat încă să o vizitez, dar care se află de foarte multă vreme pe listă. (Da, da, am şi eu lista mea!). Iar dacă tot nu v-am convins şi pentru că încă mai circulă o veche vorbă populară conform căreia „românul s-a născut poet”, vă invit să reluaţi lista de mai sus, de la cap la coadă , citind pe verticală majusculele fiecărui început de frază. 🙂

Vacanţă plăcută şi nu uitaţi să vă luaţi periuţa de dinţi!

 

 

 

3 comentarii

Din categoria concurs

„Vozvrashchenie” (2003) – The Return

E ceva profund dramatic în legătură cu orice produs de artă rusească.

Un film reuşit care, dintr-o simplitate şi o frumuseţe intrigantă autosuficiente, a fost transformat de specialişti într-o pseudoparabolă despre sistem, despre vechile fantome politice care bântuie din când în când, inopinat şi tulburător, fortăreţele Rusiei contemporane. Consider că s-a mers prea departe.

Regia te pune pe gânduri. E minunat să vezi un copil care-şi probează maturitatea când te aştepţi mai puţin. Tot aşa, când un adolescent îşi construieşte acţiunile în jurul obedienţei aproape neverosimile, fidelităţii oarbe, care-şi rezervă dreptul de a nu pune nici întrebări, de a nu ridica niciun fel de suspiciune. Ce bine că există echilibru. Ce bine că există îndoială.

S-a vorbit despre o dimensiune mitică, despre sfera ontologică de tranziţie şi despre ideea călătoriei iniţiatice. Ipoteze absolut valide, dar nu neapărat necesare în decodare.

tumblr_m4dpibNtJj1rnetpfo1_500

Regizorul Andrei Zviagintsev îşi avertizează spectatorii că vor rata misterul filmului dacă îl vor privi din punctul de vedere al vieţii de zi cu zi. Aici nu sunt deloc de acord. Am senzaţia că am de-a face cu tipica aroganţă regizorală care, subestimând publicul,  nu concepe interpretările fracturate. Puţini sunt în stare să gestioneze frica asta.  Poate mi se pare.

În orice caz, când un artist vorbeşte despre propria operă mi se face greaţă.

La fel se întâmplă şi în cazul în care nu vorbeşte. Cuplez aici şi reproşul lipsei de informaţii sau pretenţiile telepatice ale artiştilor de a intra pe frecvenţa consumatorilor cu siguranţa şi uşurinţa cu care ai intra într-o bucată de brânză de burduf cu un cuţit proaspăt ascuţit.

Cred că am rămas cu ideea că orice operă, odată creată, e propulsată în lume, cu apărare intrinsecă, suverană și independentă, unitară și indivizibilă ca un stat de drept.

 

Scrie un comentariu

Din categoria film

Ernesto Sabato – Tunelul

O carte bună.

Nu ştiu de ce, dar m-am gândit că o să aibă acelaşi impact năucitor pe care l-a avut „Elogiul mamei vitrege” a lui Mario Varga Llosa.

Dinte criticii care i-au analizat opera, aş sta cu Maria Angelica Coreea la o cafea să-mi explice mai multe despre felul în care constată desacralizarea statutului  protagonistului pe seama propriilor sale acţiuni. Mi se pare cea mai terestră şi în răspăr teorie pe care am citit-o deocamdată.

Despre revenirea la şi  imposibilitatea sustragerii dintr-un câmp gravitaţional mundan.

Teoriile celorlalţi critici nu-mi par neapărat justificabile. Totuşi rămâne de menţionat că Ernesto Sabato este un excelent povestitor. Chiar dacă este despre nimic, despre dezumanizarea omului modern, despre iluzia identicului oglindit în singurătatea aparentă a altora.

Foarte puţini scriitori vădesc abilităţile unui creator de stare. Printre primii a fost Kafka. Au mai urmat şi alţii, iar acum Sabato. Şi nu-i trebuie mai mult de trei rânduri pentru asta. Uneori cred că e magie. Trebuie să mai citesc şi să fur câteva trucuri.

Ernesto-Sabato-4

 

Scrie un comentariu

Din categoria carte

Patul lui Procust inversat

Am observat că oamenii au tot felul de modalităţi de abordare atunci când îşi planifică o vacanţă. Există o sumedenie de categorii în care îmi pot încadra cunoştinţele când vine vorba de acele câteva zile în care toate taxele, plăţile la întreţinere, feudele de la serviciu, întâlnirile de afaceri, hainele care trebuie ridicate de la curăţătorie, mâncarea pentru pisică, curentul, lumina, internetul, mormanele de haine care aşteaptă să fie spălate şi praful de 2 cm de pe rafturile bibliotecii dispar brusc în neant, ca într-o magie de David Blaine care te lasă cu o mutră mai mult sau mai puţin tâmpită în faţa fenomenului absolut previzibil, în prealabil calculat,  însă parcă mereu surprinzător. Aşa cum spuneam, există mai multe categorii. Cea a „Nemţilor” ai căror membri preferă şă ştie din timp destinaţia de vacanţă, preţuri, mijloacele de transport de la punctul X la punctul Y, obiectivele turistice, intervale orare de vizită, legile aferente ţării colindate, vremea sau specialitaţile culinare. Apoi, cea a „Boemilor”  care se trezesc în prima zi de concediu, se îmbracă în primele haine care pică pe mână, îşi saltă rucsacul, o hartă şi-o sticlă cu apă, după care pornesc în treaba lor ghidaţi de vânt sau de vreo coliniaritate stelară. Mai există şi categoria „Familiei cu fişa postului” care dispune, aşa cum titlul o sugerează, de sarcini familiale specifice , de activităţi care trebuie întreprins treptat, de specificaţii clare privitoare la jocurile de grup, cîntecele de maşină, traseele de dificultăţi oscilante, mâncarea potrivită pentru fiecare membru, totul pentru un team building reuşit, menit să ducă întreaga corporaţie familială la un alt nivel.  Desigur, mai e şi categoria „Mercur”, a grupurilor care, cum au făcut primul pas în destinaţia de vacanţă, se pierd unii de alţii cu o viteză inexplicabilă şi nu îi mai găseşti decât spre sfîrşitul sejurului, ca în The Hangover, fiecare cu câte o poveste halucinantă de-ţi vine greu să crezi că au fost cu toţii vreodată în acelaşi loc pe hartă. Şi, nu în cele din urmă, avem şi categoria din care eu însămi fac parte – a celor care găsesc un prilej de vacanţă în fiecare weekend sau în fiecare sărbătoare legală. Fără planuri exacte, fără ore de trezit dimineaţa şi fără prea multe bagaje.

De obicei îţi dai seama că tot ce ai bifat pe lista lucrurilor pe care le-ai făcut în weekendul cu pricina îţi ajung cât pentru o vacanţă câtă vreme ai cu tine un aparat foto, o cafea, ochelari de soare, o sticlă cu apă, o îngheţată, o bicicletă, pantofi comozi şi un colţ de umbră.  Totuşi, trebuie să recunosc că la final de zi tot ce-mi doresc este să mă vărs în pat şi să derulez  zilele, de la A la Z, apreciind mulţumită activităţile constructive întrprinse în minivacanţă. Plimbare cu rolele, odihnit pe iarbă, fotografiat oameni, clădiri şi străzi, alergat prin pădure, băut ceai după-amiază, vizitat muzee, întâlnire cu cineva într-un pub mai dosit, băut un sortiment de bere necunoscut, citit câteva pagini din cartea preferată, mers la o piesă de teatru, la un vernisaj, la o lansare de carte, câte o tură de seară cu bicicleta prin împrejurimi şi descoperit câte un loc nou care te impresionează prin ceva anume. Mie mereu mi-a plăcut diversitatea. Cam în orice privinţă. Aşa s-a întâmplat şi când am bifat şi ultimul loc de pe lista micului concediu. Aşa cum vezi prin supermarketuri tot felul de dulciuri care-ţi fac cu ochiul şi ai impresia că niciun împătimit după zahăr nu poate pleca nesatisfăcut, aşa am văzut eu lenjeriile de pat dintr-un  outlet, care păreau în stare să-i facă şi pe oamenii care consideră somnul o pierdere de timp să se gândească încă o dată. Cred că acolo am găsit câte o bucăţică de ciocolată pentru fiecare gust: lenjerii pentru spirite boeme, pentru ecologişti, pentru peisagişti, pentru montaniarzi, pentru copii, lenjerii chic-retro, pentru amatorii de artă abstractă sau pentru iubitorii de animale. Recunosc că sunt la vârsta la care o simplă saltea şi-o pernă din puf de gâscă mi se par mai mult decât acceptabile pentru câteva ore de somn în care şi-aşa nu ştii de tine. Însă ce am apreciat este că nu am văzut aceeaşi uniformitate. Fiecare lenjerie avea ceva specific, ceva cu care să agaţe un anumit tip de client, ceva care, în definitiv, ne particularizează pe toţi: unicitatea. Conştiinţa diferenţei şi asumarea acestui aspect prin intermediul unui număr foarte mare de modele.

Am zâmbit.

M-am bucurat că am găsit încă un teritoriu care nu a fost molipsit  de germenul standardizării cu orice preţ.

 

* Articol scris pentru Concursul de Blogging. Iulie 2014.

14 comentarii

Din categoria diverse

Ce au în comun un smartphone şi o facultate?

Ideea cum că oricine este liber să urmeze o facultate nu este acelaşi lucru cu ideea că oricine poate să o facă. Înţeleg cum stă treaba cu diferenţele între generaţii, am urmărit documentare cu diverşi sociologi care analizează fenomenul tinerilor pe piaţa muncii în contextul actual şi felurile constructive şi eficiente în care poate fi declinată situaţia lor (implicit şi a mea) pentru a obţine câştig de cauză din ambele părţi. (angajat şi angajator). Nu intru în detalii pentru că au făcut-o alţii înaintea mea şi mult mai bine. Din nou, înţeleg că tinerilor de azi, majoritatea crescuţi de părinţi care nu s-au bucurat de atâtea facilităţi, li s-a insuflat ideea că pot face orice îşi doresc. De acord, însă până la un punct. Până la punctul în care ceea ce-şi doresc nu coincide absolut deloc cu abilităţile şi competenţele respectivilor întru-un anumit domeniu, pe termen lung aspectul ăsta fiind sinonim cu un eşec de proporţii la scară largă.  Cu alte cuvinte, cursurile unei facultăţi nu sunt pentru oricine.

Astăzi nimeni nu mai vrea la şcoala de arte şi meserii, nimeni nu mai vrea să fie cofetar, patiser, tâmplar, zidar sau  fainaţar, care sunt de bună seamă meserii onorabile. Toată lumea vrea la facultate. Că eşti competent sau nu, că te interesează domeniul sau nu, că vei folosi ulterior diploma sau nu, nu contează. Ideea e că dacă ai avut 4 pe linie la materiile fundamentale toată viaţa ta, e o bună ocazie să-ţi speli trecutul (din care poţi învăţa multe, o, atât de multe!) cu o diplomă la o facultate privată sau de stat. Nu înţeleg de ce toată lumea se încăpăţânează în cel mai drăcesc mod să propage ipocrizia asta de proporţii, pentru ca apoi toţi să se trezească alergând ca găinile în ograda cu orătănii. Fără direcţie, fără scop. Din păcate, cunosc lume care cu un fals entuziasm îşi anunţă începutul unui demers academic pentru ca după aceea, la nici o săptămână de la primele cursuri, să se scandalizeze cu revoltă şi dispreţ că respectivele cursuri le solicită atenţia în mod repetat, başca şi la ore imposibile, cum ar fi 7 dimineaţa. Dacă nu vrei să depui un efort pe care îl faci, la urma urmei, pentru tine – şi mulţi datorită banilor cu greu strânşi de părinţi- , ghici ce? Poţi oricând să renunţi şi să-i laşi pe cei care chiar vor să facă o facultate. E mult mai sănătos să renunţi, să cauţi, să descoperi, să te reprofilezi dacă simţi că scârţăie roţile căruţei la care te-ai înhămat, decât să o ţii pe a ta şi să rămâi acelaşi om cu 4 pe linie, dar cu diplomă. E rău pentru piaţa muncii, e penibil pentru tine şi pentru restul. Realmente e penibil. O slujbă care te solicită fizic nu este ceva ruşinos. Însă mi se pare de-a dreptul aberant să te duci la o facultate, deşi toate semnele îţi arată contrariul, iar de regulă semnele adunate treptat de-a lungul a 12 ani de şcoală au o minimă, poate inexistentă, tendinţă de a minţi. La final, nu e numai vorba de ipocrizie şi lipsă de logică, ci despre desconsiderare personală, autodiscreditare şi reprimarea unor episoade privite în mod eronat uneori de convenţiile sociale ca semne ale ratării. Nenea Freud zice că episoadele astea revin peste ani cu o şi mai mare intensitate, însă nu a putut prezice şi concretizarea lor absolut cretină în contexte variate.

Când eram în clasa a 4-a descoperisem că mie nu-mi plăcea să cos. La orele de lucru manual, fetele erau pe masă cu goblenul, iar băieţii cu traforajul. Mie mi-a displăcut din start ideea de a coase un mileu cu diverse forme neinspirate sau cea de a strica aiurea o batistă altfel perfect funcţională. Nici nu eram bună la asta. Abia dacă puteam să fac cruciuliţe. Cât despre procedurile mai elaborate, ele ţineau de un registru ştiinţifico-fantastic pentru mine. Aşa că dupa vreo două săptămâni, după ce l-am pus pe tata să-mi găsească pânze, traforaj şi tot ce mai trebuia, m-am prezentat şi eu la şcoală cu traforajul. Eram singura fată cu aşa ceva şi mi se părea că vreau să fac asta toată viaţa. Să tai forme la traforaj şi, cine ştie mai departe, poate chiar să-mi fac o meserie din asta. Evident, goblenurile ţesute cu mândrie de fete ajungeau în rame groase de cel puţin 20 de cm, undeva la loc de cinste pe pereţii apartamentelor. M-am gândit să-mi pun şi eu la bătaie operele de artă, aşa că am şutit formele de făcut prajituri de la mama din dulap şi am tăiat câteva inimi şi cîteva stele pe care le-am colorat ulterior cu roşu, albastru, verde, am scris nişte dedicaţii şi le-am oferit părinţilor, bunicilor şi prietenilor. Nu cred că aş putea descrie bucuria şi dragul cu care am lucrat la ele. Bineînţeles, eram la început cu acest nou proiect, dar eram atât de încântată de ceea ce făcusem încât nici nu mă interesa foarte mult că inimile şi stelele de lemn mai trebuiau un pic şlefuite pe alocuri. La momentul respectiv, aia era pasiunea mea pe care îmi doream să o transform în profesie, hobby şi viaţă. Simţeam că atunci asta mă reprezenta cel mai bine şi că e posibil să îmi construiesc viitorul în jurul acestei activităţi pentru care eram dispusă să-mi adun toată seriozitatea, răbdarea şi îndemânarea. Ei bine, întâmplarea a făcut ca după aceea să urmeze şi alte lucruri care mi-au făcut inima zglobie, însă 8 ani mai târziu s-a întâmplat să-mi găsesc  micul meu spaţiu căruia să mă dedic complet şi căruia să-i rămân fidelă: deci, cu literatura (despre ea este vorba) am avut o poveste aparte. Nici măcar nu a fost dragoste la prima vedere. A trebuit o a doua vedere ca să mă convingă, dar despre asta altă dată.

Ideea e următoarea: Şi astăzi mă mai gândesc cum ar fi fost dacă aş fi ales să continui cu traforajul. Nu era ceva care să mă solicite la nivel intelectual foarte mult. Iar dacă nu intervenea Paul Verlaine în clasa a unşpea, la ora de română când studiam simbolismul într-o zi de octombrie, eu azi probabil aş fi fost cu şurubelniţe şi pânze pe masă. E doar un gînd, o posibilitate de care nu mi-e sub nicio formă ruşine. E doar o chestiune de alegeri şi de inimă în perimetrul unor abilităţi. Atât.

558359_408304955972013_1023074710_n

 

Scrie un comentariu

Din categoria diverse

Cel puţin poemul lunii iunie

Autorul poemului este necunoscut.

Mulţumirile sunt în exclusivitate pentru Raúl Ruiz.

 

A drowning swimmers dream

Who art thou ?
Asked the guardian of the night
From crystal purity I come
Was my reply
And great my thirst, Persephone
Yet heeding thy decree
I take to flight
and turn, and turn again
Forever right
I spurn the pallid cypress tree
Seek no refreshment at its sylvan spring
but hasten on toward the rustling river of numozene
Wherein I drink to sweet satiety
And there, dipping my palms between
The knots and loopings of its mazy stream
I see again, as in a drowning swimmers dream
All the strange sights I ever saw
And even stranger sights no man has ever seen.

Scrie un comentariu

Din categoria carte