Arhive lunare: Aprilie 2014

Din când în când, şi-n Bucureşti te simţi ca acasă

Am auzit multe păreri pro şi contra cu privire la capitala ţării. Evident, fiecare părere se bazează în mare măsură pe experienţa directă a celor care emit aceste păreri. Am locuit un timp la Bucureşti, poate suficient cât să-mi formulez propriile mele opinii privitoare la tot ceea ce a însemnat maratonul ăsta pentru mine. Au fost momente bune şi momente critice, culmi euforice şi prăpăstii aparent interminabile, zile în care am simţit ce înseamnă însuşirea unui oraş şi zile în care mă gândeam de 10 ori cum ar fi să-mi fac eu bagajele şi să părăsesc fără prea multe cuvinte tot haosul cu care vine la pachet un oraş mare. Dar pentru zilele bune, însorite, din care am învăţat ceva şi datorită cărora am devenit mai bună, îmi place să derulez caseta şi să-mi amintesc de câteva lucruri mari care m-au făcut să simt inexplicabila stare de apartenenţă.

Ripping Through the City Streets of Tokyo

1. Big City Life. Încep cu prima sămânță care zace, declarat sau nedeclarat, în inima oricărui orașean care nu a avut niciodată de-a face cu lumea rurală (nu că ăsta ar fi un avantaj sau un dezavantaj): obsesia evidentă față de citadin și faţă de tot ceea ce implică ideea de oraș. Plecând de la principiul “the bigger, the better”, cred că unul dintre lucrurile fundamentale cu care vine la pachet o urbe este și șansa de a experimenta sentimentul anonimității în mulțime. Pentru unii, asta sună cumva nefiresc, dezolant, poate și puţin lipsit de perspectivă. Pentru mine, cel puțin, e un fel de “dat”care-mi asigură o liniște interioară, știind că nu mi se va întâmpla niciodată să mă oprească pe stradă zi de zi vreun vecin sau oricare alt om să mă întrebe ce fac, unde mă duc, ce fac în următoarele 60 de minute. Ideea în orașele mari tocmai asta e: poți liniștit să nu vorbești cu nimeni pe stradă aiurea dacă nu ai chef de conversație. De asta te și muți într-un oraș mare-n primă instanță. Sunt atât de mulți oameni, încât șansele că cineva să te vâre fără să vrei în ceea ce am numi “a meaningless conversation” sunt semnificativ reduse față de un mediu foarte restrâns unde “toată lumea știe ce face toată lumea” vine ca un element mai tot timpul prezent pe cartea de vizită a oricărei zile obişnuite.

2. Dinamica. Puhoaiele de lume menționate la punctul anterior, care se angrenează într-o mișcare browninană la aproape orice oră din zi prin oraș, prin centru, pe la metrou contribuie la instituirea unei dinamici sociale. Îmi place Brașovul, care nu de mult a și câștigat titlul de cel mai frumos oraș din țară. Este liniștit, curat, echilibrat, așezat, cu viață tihnită și, nu în ultimul rând, este un oraș turistic. Brașovul dacă ar fi o femeie, ar fi una conștientă de atuuurile ei pe care caută să le exploateze cât mai mult cu putință. Turismul este asul nostru din mâneca atunci când lucrurile se întâmplă să nu meargă bine în celelalte sfere. Însă cred eu că asta aduce cu sine și un dezavantaj. Când te știi frumos, nu te mai străduiești. Ai impresia că totul ți se cuvine și din când în când intervine în vocabularul tău și conceptual plafonării. Spre deosebire de Brașov, unde lumea merge foarte des cu capul pe sus (la propriu) admirând peisajele, clădirile, detaliile arhitectonice asupra cărora zăbovesc îndelung gândindu-se la toate etapele istorice care ar fi putut duce la ceea ce se vede în prezent, la București procentul celor care își permit să stea să admire împrejurimile fără să aibă vreun scop anume pentru ziua respectivă este considerabil mai mic. Există o dinamică a societății în care intri fără să vrei; o horă în care te trezești jucând, iar asta contribuie, zic eu, masiv la ideea de competiție care te obligă uneori să-ţi forţezi limitele sau măcar să le probezi flexibilitatea. Chiar dacă la început ţi se pare deranjant şi pe alocuri enervant să alergi de colo-colo ca găina în ograda cu orătănii toată povestea asta are şi câteva aspecte benefice pe termen-lung: îţi îmbunătăţeşte viteza de reacţie, capacitatea de a lua o decizie rapid, şi deci de a evalua mai rapid o situaţie, îţi zguduie puţin zona de confort din care e bine să ieşi periodic şi îţi poate scoate la iveală o serie de calităţi cu care habar nu aveai că eşti înzestrat.

3. Parcurile. Cînd consider că sedentarismul semnează condica de prea multe ori, iau măsuri şi recurg la una din plăcerile mele care necesită un spaţiu deschis, uşor labirintic şi la îndemînă. Îmi place să ies cu rolele, iar multitudinea de parcuri din Bucureşti îmi permite să mă desfăşor în voie. Recunosc că am locuit într-o zonă strategic plasată în apropierea tuturor lucruilor bune cu care mă delectam constant, dar asta nu m-a împiedicat să vizitez parcuri aflate la multe staţii de metrou distanţă de mine, iar pentru ceea ce mi-a trebuit mie, toate parcurile aveau tot arsenalul: mărimi şi spaţii corespunzătoare, verdeaţă, tonete cu îngheţată şi băuturi, soare la discreţie în zilele bune şi băncuţe pe care poţi lua o pauză de câteva minute sau mai mult.

4. Cârciumi. Dacă e ceva ce îmi place la oraşul ăsta e paleta mai mult decât onorabilă de cârciumi şi locuri unde poţi să mănânci, să dansezi, să asculţi o muzică bună, să bei ceva sau să le faci pe toate deodată. Deşi cel mai cautăt focar în care se concentrează majoritatea locurilor bune de ieşit este Centrul Vechi, Bucureştiul este în sine un cuib de birturi, restaurante şi crâşme pentru toate gusturile. Nu trebuie să ajungi musai în centru ca să asculţi un jazz bun sau să mănânci o îngheţată de vis, să dansezi până dimineaţă sau să tragi de o bere, două, şapte, până a treia zi după Scripturi. Sunt destule locuri şi în afara peimetrului central, şi probabil şi mai multe pe care nu le-am descoperit încă. All in all, cineva spunea “If you’re bored in New York, it’s your fault”. Cred că acelaşi lucru l-aş putea spune oarecum şi despre Bucureşti.

5. Evenimente culturale. Întâmplarea face ca pe mine să ma intereseze foarte mult literatura şi tot ceea ce se întâmplă în jurul acestui subiect: de la librării, anticariate, până la lansări de carte, cenacluri, întruniri şi târguri de carte. După cum am spus (şi spun din nou) Braşovul bifează cam toate aspectele care construiesc un oraş complet, cochet, cu oferte absolut rezonabile. Nu e ca şi cum aş fi venit din pampas şi am nimerit fix într-o oază de civilizaţie. Nici vorbă de aşa ceva. Braşovul are săli de teatru, de operă, cafenele şi baruri băgate misterios pe ganguri, cinematograf, săli de concerte, monumente istorice şi obiective turisice. Mai mult, ne mai plasăm şi sub semnul lui Dracula, ceea ce a stârnit de-a lungul timpului interesul multor străini, dornici să afle mai multe despre subiect. Ceea ce vreau să spun este că Bucureştiul îşi facilitează foarte mult accesul la persoanele de marcă din domeniul cultural vizat. Mult mai uşor dai de Mircea Cărtărescu, să zicem, la diverse lansări, sau de Mircea Diaconu pe scene de teatru sau de soprane pe scenele de operă. De asemenea, tot ceea ce există în Braşov, la Bucureşti este dublat sau triplat, ceea ce înseamnă că numărul posibilităţilor de a alege şi de a găsi ceva 100% pe gustul tău este clar mai mare. Aici mă refer la anticariate, librării, săli de cinema, teatre. Sunt multe şi răspândite tocmai ca să ai acces la ele ori de câte ori simţi nevoia. Dar, cum vorbeam mai sus de valul dinamic care te ia pe sus, sigur vei simţi nevoia destul de des să te întorci spre bunătăţile acestui oraş ademenitor.

6. Bucureştiul pitoresc. Dacă te pasionează fotografia, îţi garantez că într-o săptămână de bătut străzile cu aparatul la gât, vei avea mai multe poveşti scrise pe hârtie fotografică decât ţi-ai fi putut imagina. Nici măcar nu-ţi trebuie foarte multă răbdare. Poate pricepere, lumină bună şi un aparat care, cu setările potrivite, să-ţi scoată pozele fără prea mult zgomot. Lasă restul pe seama oraşului care ţi se va dezvălui fără inhibiţii de la răsărit până la apus. Cu un bun timing, poţi surprinde o sumedenie de contraste sociale, stări, sentimente, moduri de viaţă, spirite nomade, senzaţii, şocuri culturale, deopotrivă bucurie şi dezgust, puritate şi mizerie: de la omul străzii care doarme în faţa magazinelor de lux, până la ‘spiritul boem’ de la periferia oraşului sau liniştea bătrânilor solemni cu joben, baston şi costum din Parcul Cişmigiu. Dincolo de problemele care zac la baza configuraţiei ţării, transpar aceste aspecte care într-un fel sau altul. merită o poveste separată. Se mai întâmplă uneori ca cei care prezintă vizual poveşti citadine să şi câştige, sau măcar să se bucure de faptul că au împărtăşit povestea cu lumea întreagă.

7. Examenul de admitere. Deşi va suna banal sau ciudat am apreciat întotdeauna ideea examenului la o facultate/un master în locul altor criterii de admitere. De ce? Simplu. May the best man win. Poate că m-aş supăra dacă nu aş trece de un examen de admitere, însă aş fi cumva uşurată să ştiu că cei care au facut-o şi au rămas în cursă sunt cei care sunt într-adevăr capabili şi merită să ocupe un loc în instituţia respectivă. Nu vreau să discut aici despre hibele şi absurdul sistemului românesc de învăţământ, însă prefer să văd partea plină a paharului. În câteva situaţii pentru mine, partea plină a paharului a fost ideea examenului de admitere care este mai propagată la Bucureşti mai mult decât în alte oraşe, şi asta din diverse motive pe care le cunosc şi pe care la o adică….le pot înţelege.

 

Scrie un comentariu

Din categoria diverse

Nymphomaniac Vol. I + Vol. II

Sau genul de film al cărui final ştii sigur că va surprinde ulterioara incoerenţă a propriei tale opinii. Cred că una dintre cele mai dificile sarcini este de a vorbi despre Nymphomaniac într-o manieră cât de cât ordonată, atâta vreme cât ai de-a face cu un film năucitor,  plin de simboluri, dur, intransigent şi conceput oarecum inginereşte la întretăierea palierelor psiho- socio-culturale.

nymphomaniac_476794În primul rând, filmul lui Lars von Trier (cu care făcusem deja cunoştinţă în 2003 prin Dogville) mi-a demontat o premisă pe care am preluat-o involuntar din literatură: aceea a necesităţii existenţei unui caracter didactic, fie el şi într-un procent derizoriu. Mi-am dat seama însă că ceea ce căutam eu nu a fost aproape niciodată un deziderat pentru regizorii mei preferaţi. Didacticismul, ocurent sau nu, a fost un produs secundar. Pe mine filmul regizorului danez nu m-a învăţat ceva ce nu ştiu, în schimb, m-a făcut să simt anumite lucruri, ca şi cum o parte din elementele constituente ale filmului au fost preluate din propria mea recuzită psihologică şi scenografică sau, altfel spus, ca şi cum aş fi, pe de o parte,  obiectul de studiu al antropologiei filozofice în viziunea lui Lars von Trier, iar pe de altă parte, un exponent obişnuit al universalităţii. Pe scurt, ideea de individualitate în colectivitate pe filiera unei poveşti care poate să aparţină oricui. Tocmai de aceea mi se pare că printre cele mai problematice şi provocatoare tipuri de artă este cea autonomă, autosuficientă, de sine stătătoare, suverană şi independentă.

În al doilea rând, cei care au văzut în cultivarea sexualităţii, respectiv a nimfomaniei, doar un apanaj al comercializării facile, îşi pot aplauda singuri ignoranţa la scenă deschisă. Desigur, starea patologică aleasă de Trier nu este un detaliu accidental, însă nu mi se pare că pe tot parcursul filmului nimfomania îşi depăşeşte condiţia de simplu detaliu.  În locul acesteia se putea foarte bine opta pentru piromanie, tulburare bipolară, cleptomanie, dublă personalitate sau autism, iar efectul ar fi fost cel mai probabil acelaşi. Deşi titlul prevesteşte un nucleu care adună în jurul său substanţa cinematografică, acesta nu este decât un pretext pentru o miză cu mult mai mare decât expunerea unui caz cum sunt atâtea alte mii, şi astfel intervine aici  latura gravă, tehnică, de un firesc straniu, care dezvăluie una din predilecţiile lui Lars Von Trier privitoare la  observaţiile asupra individului şi asupra modului în care acesta operează cu resurse proprii între graniţele convenţiilor şi ale dogmelor, ca şi cum ceea ce se vede pe cearşaful alb de cinema este însăşi viaţa reală în plenitudinea şi mizeria ei socială, şi nu doar o înlănţuire de imagini susţinute de un scenariu fictiv.  Apropierea de realitate apare uneori ca terifiant de obraznică, veridică şi periculoasă cu atât mai mult cu cât realitatea pe care o vede Lars von Trier nu este una solară, ci una incomodă, care poartă povară unui sfârşit iminent (aşa cum se întâmplă în Melancholia) sau a conştiinţei degradării (Dogville). Întotdeauna mi s-a părut că sentimentul pe care îl are von Trier în raport cu realitatea imediată este asemănător cu agonia prelungită şi sfâşietoare a celui care este nevoit să-şi petreacă cel puţin 5 ore, alergând haotic într-o pereche de pantofi cu două numere mai mici. Şi asta zâmbind, dacă se poate.

La nivel formal, dispunerea pe capitole a celor două părţi îmi aduce aminte de The Royal Tenenbaums, regizat de Wes Anderson, cu câteva diferenţe semnificative. Dacă la Wes Anderson, capitolele ilustrează viaţa fiecărui membru al familiei, la von Trier capitolele au ca punct central figura protagonistei Joe şi fiecare dintre ele se ocupă cu demersul acesteia sub forma unui bildungsroman quasierotic punctat de flashback-uri. Aşadar, la von Trier, intenţia este una aparent paradoxală –  aceea a generalizării prin particularizare, pe când la Anderson acţiunile nu converg spre acelaşi deziderat al universalităţii, ci plonjează în sensul invers, adică în îngustarea unghiului de interpretare.

În The Royal Tenenbaums, capitolele îndeplinesc un scop pur formal care serveşte unei anume dispuneri narative, spre deosebire de Nymphomanic unde capitolele sunt structurate şi pliate în funcţie de experienţa, memoria şi dorinţele personajului.

Desigur, există scene de sex, expoziţii de organe genitale în diversitatea lor, descrieri amănunţite ale contextelor care prilejuiesc autosatisfacerea şi o serie de alte aspecte legate de dimensiunea fizică, stimuli şi corporalitate, însă toate sunt completate de cadre de introspecţie şi episoade care, dacă nu ar impresiona prin ciudăţenia, frumuseţea şi groaza lor, ar fi putut de bună seamă să fie luate drept momente de umplutură. S-ar putea ca pentru publicul larg, linia de demarcaţie să fie una fragilă şi din această cauză filmul să piardă puncte pe seama falsei asumpţii a superficialităţii. Există, de exemplu, momente în care Lars von Trier alege să jongleze cu aşteptările publicului pe care îl supune unor teste de anduranţă în baza unor reacţii neaşteptate din partea personajelor. Aşadar, elementul surpriză la nivel de acţiune (stimul) şi răspuns este cel care „bemolizează” cadrul cinematografic preponderent sexual.

Un alt aspect care demonstrează experienţa regizorală este şi alegerea modului de difuzare a poveştii. Capitolele care întregesc relatarea au ca punct de plecare o cameră, o povestitoare şi un ascultător ascet care nu are nicio legătură cu protagonista, în afara faptului că, prin hazard, o descoperă bătută printr-un cotlon al oraşului. Opusă unei relaţii tradiţionale între ascultător şi vorbitor, în cadrul căreia de regulă ascultătorul nu elaborează opinii exhaustive în afara unor aprobări formale, colaborarea dintre cei doi, Joe şi Seligman, se desfăşoară în parametrii unei participări active din partea ascultătorului care, căutând interludii şi analogii între experienţele trăite de Joe şi diferite episoade din domenii precum religia, istoria, pescuitul sau literatură, îi invocă secvenţial pe Bach, pe Fibonacci sau pe Edgar A. Poe.  Ceea ce mi se pare interesant este felul în care şi aceste două personaje conturează o poveste la fel de fermă ca şi conţinutul brut care îi separă. Dacă la început susţineam lipsa unui caracter didactic, îmi permit să rectific prin a adăuga totuşi că la finalul filmului reiese nu atât o pildă, cât o confirmare sub formă de postulat: aceea că sexul face parte din natura umană, că este condiţionat de restricţii sociale şi orice încercare de reprimare a instinctelor este un act împotriva sinelui şi a firescului dezordonat în care se înscrie, şi nu în ultimul rând că poate fi interpretat în două feluri diametral opuse care conduc spre trivialitatea aceluiaşi punct terminus previzibil şi comun tuturor sistemelor de gândire, fie el (sistemul) şi al unui ascet care, oricât de afundat ar fi în descifrarea substraturilor filozofice, tot nu pierde din vedere ocazia finală pentru satisfacerea poftei carnale.

În concluzie, un film care te bântuie, te oripilează, te șochează, te pune pe gânduri,  îţi arde combustibilul, te azvârle furtunos dintr-un pântec ideatic în altul, te ţine captiv şi, nu în ultimul rând, un film care lucrează strict în slujba propriei plăceri făcându-te să te simți, preţ de câteva clipe, un desăvârşit exponent al sindromului Stockholm.

Scrie un comentariu

Din categoria film