Arhive lunare: Iunie 2014

Ce au în comun un smartphone şi o facultate?

Ideea cum că oricine este liber să urmeze o facultate nu este acelaşi lucru cu ideea că oricine poate să o facă. Înţeleg cum stă treaba cu diferenţele între generaţii, am urmărit documentare cu diverşi sociologi care analizează fenomenul tinerilor pe piaţa muncii în contextul actual şi felurile constructive şi eficiente în care poate fi declinată situaţia lor (implicit şi a mea) pentru a obţine câştig de cauză din ambele părţi. (angajat şi angajator). Nu intru în detalii pentru că au făcut-o alţii înaintea mea şi mult mai bine. Din nou, înţeleg că tinerilor de azi, majoritatea crescuţi de părinţi care nu s-au bucurat de atâtea facilităţi, li s-a insuflat ideea că pot face orice îşi doresc. De acord, însă până la un punct. Până la punctul în care ceea ce-şi doresc nu coincide absolut deloc cu abilităţile şi competenţele respectivilor întru-un anumit domeniu, pe termen lung aspectul ăsta fiind sinonim cu un eşec de proporţii la scară largă.  Cu alte cuvinte, cursurile unei facultăţi nu sunt pentru oricine.

Astăzi nimeni nu mai vrea la şcoala de arte şi meserii, nimeni nu mai vrea să fie cofetar, patiser, tâmplar, zidar sau  fainaţar, care sunt de bună seamă meserii onorabile. Toată lumea vrea la facultate. Că eşti competent sau nu, că te interesează domeniul sau nu, că vei folosi ulterior diploma sau nu, nu contează. Ideea e că dacă ai avut 4 pe linie la materiile fundamentale toată viaţa ta, e o bună ocazie să-ţi speli trecutul (din care poţi învăţa multe, o, atât de multe!) cu o diplomă la o facultate privată sau de stat. Nu înţeleg de ce toată lumea se încăpăţânează în cel mai drăcesc mod să propage ipocrizia asta de proporţii, pentru ca apoi toţi să se trezească alergând ca găinile în ograda cu orătănii. Fără direcţie, fără scop. Din păcate, cunosc lume care cu un fals entuziasm îşi anunţă începutul unui demers academic pentru ca după aceea, la nici o săptămână de la primele cursuri, să se scandalizeze cu revoltă şi dispreţ că respectivele cursuri le solicită atenţia în mod repetat, başca şi la ore imposibile, cum ar fi 7 dimineaţa. Dacă nu vrei să depui un efort pe care îl faci, la urma urmei, pentru tine – şi mulţi datorită banilor cu greu strânşi de părinţi- , ghici ce? Poţi oricând să renunţi şi să-i laşi pe cei care chiar vor să facă o facultate. E mult mai sănătos să renunţi, să cauţi, să descoperi, să te reprofilezi dacă simţi că scârţăie roţile căruţei la care te-ai înhămat, decât să o ţii pe a ta şi să rămâi acelaşi om cu 4 pe linie, dar cu diplomă. E rău pentru piaţa muncii, e penibil pentru tine şi pentru restul. Realmente e penibil. O slujbă care te solicită fizic nu este ceva ruşinos. Însă mi se pare de-a dreptul aberant să te duci la o facultate, deşi toate semnele îţi arată contrariul, iar de regulă semnele adunate treptat de-a lungul a 12 ani de şcoală au o minimă, poate inexistentă, tendinţă de a minţi. La final, nu e numai vorba de ipocrizie şi lipsă de logică, ci despre desconsiderare personală, autodiscreditare şi reprimarea unor episoade privite în mod eronat uneori de convenţiile sociale ca semne ale ratării. Nenea Freud zice că episoadele astea revin peste ani cu o şi mai mare intensitate, însă nu a putut prezice şi concretizarea lor absolut cretină în contexte variate.

Când eram în clasa a 4-a descoperisem că mie nu-mi plăcea să cos. La orele de lucru manual, fetele erau pe masă cu goblenul, iar băieţii cu traforajul. Mie mi-a displăcut din start ideea de a coase un mileu cu diverse forme neinspirate sau cea de a strica aiurea o batistă altfel perfect funcţională. Nici nu eram bună la asta. Abia dacă puteam să fac cruciuliţe. Cât despre procedurile mai elaborate, ele ţineau de un registru ştiinţifico-fantastic pentru mine. Aşa că dupa vreo două săptămâni, după ce l-am pus pe tata să-mi găsească pânze, traforaj şi tot ce mai trebuia, m-am prezentat şi eu la şcoală cu traforajul. Eram singura fată cu aşa ceva şi mi se părea că vreau să fac asta toată viaţa. Să tai forme la traforaj şi, cine ştie mai departe, poate chiar să-mi fac o meserie din asta. Evident, goblenurile ţesute cu mândrie de fete ajungeau în rame groase de cel puţin 20 de cm, undeva la loc de cinste pe pereţii apartamentelor. M-am gândit să-mi pun şi eu la bătaie operele de artă, aşa că am şutit formele de făcut prajituri de la mama din dulap şi am tăiat câteva inimi şi cîteva stele pe care le-am colorat ulterior cu roşu, albastru, verde, am scris nişte dedicaţii şi le-am oferit părinţilor, bunicilor şi prietenilor. Nu cred că aş putea descrie bucuria şi dragul cu care am lucrat la ele. Bineînţeles, eram la început cu acest nou proiect, dar eram atât de încântată de ceea ce făcusem încât nici nu mă interesa foarte mult că inimile şi stelele de lemn mai trebuiau un pic şlefuite pe alocuri. La momentul respectiv, aia era pasiunea mea pe care îmi doream să o transform în profesie, hobby şi viaţă. Simţeam că atunci asta mă reprezenta cel mai bine şi că e posibil să îmi construiesc viitorul în jurul acestei activităţi pentru care eram dispusă să-mi adun toată seriozitatea, răbdarea şi îndemânarea. Ei bine, întâmplarea a făcut ca după aceea să urmeze şi alte lucruri care mi-au făcut inima zglobie, însă 8 ani mai târziu s-a întâmplat să-mi găsesc  micul meu spaţiu căruia să mă dedic complet şi căruia să-i rămân fidelă: deci, cu literatura (despre ea este vorba) am avut o poveste aparte. Nici măcar nu a fost dragoste la prima vedere. A trebuit o a doua vedere ca să mă convingă, dar despre asta altă dată.

Ideea e următoarea: Şi astăzi mă mai gândesc cum ar fi fost dacă aş fi ales să continui cu traforajul. Nu era ceva care să mă solicite la nivel intelectual foarte mult. Iar dacă nu intervenea Paul Verlaine în clasa a unşpea, la ora de română când studiam simbolismul într-o zi de octombrie, eu azi probabil aş fi fost cu şurubelniţe şi pânze pe masă. E doar un gînd, o posibilitate de care nu mi-e sub nicio formă ruşine. E doar o chestiune de alegeri şi de inimă în perimetrul unor abilităţi. Atât.

558359_408304955972013_1023074710_n

 

Scrie un comentariu

Din categoria diverse

Cel puţin poemul lunii iunie

Autorul poemului este necunoscut.

Mulţumirile sunt în exclusivitate pentru Raúl Ruiz.

 

A drowning swimmers dream

Who art thou ?
Asked the guardian of the night
From crystal purity I come
Was my reply
And great my thirst, Persephone
Yet heeding thy decree
I take to flight
and turn, and turn again
Forever right
I spurn the pallid cypress tree
Seek no refreshment at its sylvan spring
but hasten on toward the rustling river of numozene
Wherein I drink to sweet satiety
And there, dipping my palms between
The knots and loopings of its mazy stream
I see again, as in a drowning swimmers dream
All the strange sights I ever saw
And even stranger sights no man has ever seen.

Scrie un comentariu

Din categoria carte

Klimt. Divine decadence. Past-distortive hallucinations.

Astăzi am văzut filmul Klimt. Rareori se întâmplă să termin un film de o oră şi 30 de minute în 4 zile. Nu că ar fi fost filmul plictisitor, doar că de fiecare dată intervenea câte ceva ce mă făcea să abandonez temporar vizionarea.

gustav-klimt-painting2Per ansamblu mi s-a părut un film interesant din mai multe puncte de vedere. Acţiunea nu îl surprinde pe Klimt într-o expunere cronologică a faptelor de la origini până la moarte, ci alege capitolul anterior morţii artistului, unde nu e clară distincţia dintre real şi oniric, veridicitate şi halucinaţie, încăpăţânare şi obsesie. Filmul este de fapt o analiză a estetismului în baza pluriperspectivismului. Avem, pe de o parte, vechea feudă dintre Artist şi Critici, valenţe ale decadenţei mefistofelice, ale high-life-ului vienez din restaurante, cafenele şi alte locuri prielnice unui rendez-vous cu temă artistică. Pe de altă parte, avem şi o privire de ansamblu, la scară mică totuşi,  asupra viziunii lui Klimt despre artă şi modul în care aceasta orbecăie printre aserţiunile depreciative ale academicienilor.

Pe lângă toate discuţiile care pornesc şi se întorc la artă, nu se omite faptul că jumătate din populaţie era sifilitică, însuşi Klimt făcând parte din această categorie, aşa cum reiese din vizitele sale la medicul care-l ţine la curent cu evoluţia şi trăsăturile bolii, administrându-i un tratament cu mercur. Cu toate astea, Klimt nu renunţă la plăcerile fizice pe care le împarte cu modelele sale care defilează goale prin studioul său. Ba mai mult, zvonurile susţin că Gustav Klimt ar fi tatăl a 30 de copii nelegitimi.

Ceea ce mi se pare interesant este ca filmul nu explică nimic. Totul pare să decurgă într-o cheie observaţională. Pănă şi cele mai bizare întâmplări sunt privite din unghiuri uşor incomode, învăluite, ca şi cum ar fi absolut fireşti: personaje dedublate, semiorgii, bordeluri în care femeile au mustăţi lipite, prostituţie tematică, altercaţii fără explicaţii. Ca şi cum totul ar fi privit prin ochelarii unui om dominat de o veşnică stare febrilă.

Din montajul care descrie viaţa artistului prin imagini în oglindă, făşii aurii tăiate zburând, cadre distorsionate,  imagini prin lentile, prin cioburi, prin sticlă udă sau prin microscop, reiese o analogie cinematică, vizuală, cu tablourile şi desenele lui Gustav Klimt ca şi cum întreaga lume ar fi suma de cioburi ale unei oglinzi sparte în care se configurează prezenţa muzei sale enigmatice, Lea de Castro şi cea a funcţionarului curios de tertipuri financiare. De asemenea, mi s-a părut notabilă şi întâlnirea lui Klimt cu George Melies, în 1900 la Paris, unde picturile sale erau considerate un deliciu obraznic, spre deosebire de Viena, unde erau privite drept obscene şi scandaloase.

Altfel, un film elegant, decadent-misterios la care se mai putea totuşi lucra în privinţa multor aspecte.

Scrie un comentariu

Din categoria film

Haiku poems

O mică selecţie de poeme haiku sau lucruri care te relaxează instant.

Preferatul meu îi aparţine lui Kobayashi Issa ( 1763 – 1828), poet și preot budist japonez care a fost unul din maeștrii genului haiku.

A lovely thing to see:
through the paper window’s hole,
the Galaxy.

 

In the cicada’s cry
No sign can tell
How soon it must die.

Don’t imitate me;
it’s as boring
as the two halves of a melon.

(Matsu Basho)

 

First autumn morning
the mirror I stare into
shows my father’s face.

(Murakami Kijo)

 

Night; and once again,
the while I wait for you, cold wind
turns into rain.

My life –
How much more of it remains?
The night is brief.

(Masaoka Shiki)

 

The first firefly…
But he got away and I…
Air in my fingers.

(Issa)

 

An autumn eve;
There is joy too,
In loneliness.

(Yosa Buson)

Experimenting…
I hung the moon on various
branches of the pine

(Hokushi)

 

Dead my old fine hopes
And dry my dreaming but still…
Iris, blue each spring.

(Shushiki)

Scrie un comentariu

Din categoria carte

The Grand Budapest Hotel. Cotton candy of the month

Într-un final apoteotic am izbutit şi eu să văd mult aşteptatul film al lui Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel, după o pauză de mai bine de 5 ani de la ultima lui bizarerie. Evident, pauza cu pricina se referă la mine, căci Wes a fost prolific în tot timpul ăsta, doar că nu mi-a mai câştigat atenţia de ceva vreme. Cu noua apariţie, iată că, Wes capătă şi el deja o amprentă sigură care îl face uşor identificabil printre ceilalţi regizori. Cred că o parte din farmecul lui în calitate de creator se datorează faptului că are micile lui obsesii care îi traversează filmele de la cap la coadă sub forme mai mult sau mai puţin elaborate sau explicite. Ceea ce mi se pare intrigant este faptul că uneori are o mină infantilă mai vizibilă decât la Spielberg, care e campion declarat şi recunoscut la tot ce înseamnă peliculă filtrată prin anii copilăriei. 

Image

Oricum, până nu de mult, nici nu ştiam aşa multe despre Wes Anderson, cu excepţia faptului că atunci când a făcut The Royal Tenenbaums, s-a ales cu mustrări de la Gene Hackman care l-a făcut molatic imatur. 

Ce concluzii am tras eu din filmul ăsta:

1. The Grand Budapest Hotel este, într-adevăr, un film mai cu substanţă decât ceea ce ce a mai făcut până acum. Se vede că a gândit un plot liniar, uniform, compact,  mai concentrat şi mai condensat, ceea ce înseamnă că probabil a purjat cu sânge rece proiectul în faza lui iniţială. Cred că e bine să înveţi lecţia strictului necesar în cinematografie.

2. Că în multe din filmele lui apar două mari nuclee care adună în jurul lor toate întâmplările. Poate că nu sunt prezente concomitent în toate filmele, dar cu certitudine unul dintre ele figurează pe undeva, fie şi într-un strat secundar. Cele două obsesii sunt familia şi hotelul.  Şi nu orice fel de familie, ci neapărat una cu probleme de comunicare, cu tensiuni latente, cu particularităţi extraordinare fie din naştere, fie dobândite pe parcurs, cu cel puţin 3 membri, cu cel puţin o relaţie deficitară. Şi, desigur, nu orice fel de hotel, ci unul în care personajele îşi fac veacul de mai bine de 20 de ani, sau unul care devine el însuşi personaj şi ceilalalţi nişte simple anexe. 

3. Că mai are o obsesie cu ferestrele. Mari, mici, de cele mai multe ori strâmte, cu câte-un ghiveci pe pervaz, cu jaluzele, fără jaluzele, şi aproape mereu anticipând vreo 2 personaje care încearcă să-şi strecoare carnea prin ele, simultan. Şi dacă e vorba doar de un singur personaj, tot se chinuie fie să deschidă fereastra blocată, fie să scoată capul, cu aerul şi smucelile unui om deranjat şi constrâns de cele 4 bucăţi de scândură care instituie legătura cu lumea de afară. Poate că şi acest lucru indică o averizare privitoare la un blocaj sau la un punct de cotitură pentru personaje, dar şi pentru regizor. Nu îmi este clară încă semnificaţia acestui motiv recurent, dar intuiesc că ar fi vorba despre unghiuri de percepţie sau, în orice caz, despre o apertură gnoseologică.  

4. Rozul este nelipsit, indiferent de situaţie. Şi, din nou, nu orice roz, ci exact culoarea fondantelor, a prăjiturilor, a acadelelor,  a dulciurilor în general, adică acea culoare care te face să te trezeşti la final, în mod inopinat, cu glicemia scăzută sau cu buzele uscate şi organismul adus în prag de inaniţie. Am văzut mult roz în scenografie; de la cutii de bomboane, la cutii simple, la vopseaua pereţilor, a cărţilor şi desigur, a întregului hotel european de lux din perioada interbelică. 

5. Aceeaşi preocupare care frizează demenţa: simetria. Acelaşi lucru l-am văzut şi la Kubrick. Dacă iei acum o imagine cu un personaj oarecare în prim plan dintr-un film de Anderson, poţi trasa o linie pe mijlocul imaginii care se va afla negreşit în acelaşi plan cu mjlocul frunţii, cu nasul şi cu jumătatea buzelor personajului. Se pare că au fost oameni care au făcut acest experiment şi într-adevăr, totul este gândit în cele mai mici detalii şi e lesne de înţeles că un astfel de montaj implică o muncă titanică. 

Pe scurt, a fost bine, am primit ce-am comandat şi, după cum bine spuneau vocile criticilor, e un meniu roz, delicios cu care m-aş mai delecta o dată, chiar cândva în viitorul apropiat. 

Scrie un comentariu

Din categoria film