Arhive pe etichete: nymphomaniac

Nymphomaniac Vol. I + Vol. II

Sau genul de film al cărui final ştii sigur că va surprinde ulterioara incoerenţă a propriei tale opinii. Cred că una dintre cele mai dificile sarcini este de a vorbi despre Nymphomaniac într-o manieră cât de cât ordonată, atâta vreme cât ai de-a face cu un film năucitor,  plin de simboluri, dur, intransigent şi conceput oarecum inginereşte la întretăierea palierelor psiho- socio-culturale.

nymphomaniac_476794În primul rând, filmul lui Lars von Trier (cu care făcusem deja cunoştinţă în 2003 prin Dogville) mi-a demontat o premisă pe care am preluat-o involuntar din literatură: aceea a necesităţii existenţei unui caracter didactic, fie el şi într-un procent derizoriu. Mi-am dat seama însă că ceea ce căutam eu nu a fost aproape niciodată un deziderat pentru regizorii mei preferaţi. Didacticismul, ocurent sau nu, a fost un produs secundar. Pe mine filmul regizorului danez nu m-a învăţat ceva ce nu ştiu, în schimb, m-a făcut să simt anumite lucruri, ca şi cum o parte din elementele constituente ale filmului au fost preluate din propria mea recuzită psihologică şi scenografică sau, altfel spus, ca şi cum aş fi, pe de o parte,  obiectul de studiu al antropologiei filozofice în viziunea lui Lars von Trier, iar pe de altă parte, un exponent obişnuit al universalităţii. Pe scurt, ideea de individualitate în colectivitate pe filiera unei poveşti care poate să aparţină oricui. Tocmai de aceea mi se pare că printre cele mai problematice şi provocatoare tipuri de artă este cea autonomă, autosuficientă, de sine stătătoare, suverană şi independentă.

În al doilea rând, cei care au văzut în cultivarea sexualităţii, respectiv a nimfomaniei, doar un apanaj al comercializării facile, îşi pot aplauda singuri ignoranţa la scenă deschisă. Desigur, starea patologică aleasă de Trier nu este un detaliu accidental, însă nu mi se pare că pe tot parcursul filmului nimfomania îşi depăşeşte condiţia de simplu detaliu.  În locul acesteia se putea foarte bine opta pentru piromanie, tulburare bipolară, cleptomanie, dublă personalitate sau autism, iar efectul ar fi fost cel mai probabil acelaşi. Deşi titlul prevesteşte un nucleu care adună în jurul său substanţa cinematografică, acesta nu este decât un pretext pentru o miză cu mult mai mare decât expunerea unui caz cum sunt atâtea alte mii, şi astfel intervine aici  latura gravă, tehnică, de un firesc straniu, care dezvăluie una din predilecţiile lui Lars Von Trier privitoare la  observaţiile asupra individului şi asupra modului în care acesta operează cu resurse proprii între graniţele convenţiilor şi ale dogmelor, ca şi cum ceea ce se vede pe cearşaful alb de cinema este însăşi viaţa reală în plenitudinea şi mizeria ei socială, şi nu doar o înlănţuire de imagini susţinute de un scenariu fictiv.  Apropierea de realitate apare uneori ca terifiant de obraznică, veridică şi periculoasă cu atât mai mult cu cât realitatea pe care o vede Lars von Trier nu este una solară, ci una incomodă, care poartă povară unui sfârşit iminent (aşa cum se întâmplă în Melancholia) sau a conştiinţei degradării (Dogville). Întotdeauna mi s-a părut că sentimentul pe care îl are von Trier în raport cu realitatea imediată este asemănător cu agonia prelungită şi sfâşietoare a celui care este nevoit să-şi petreacă cel puţin 5 ore, alergând haotic într-o pereche de pantofi cu două numere mai mici. Şi asta zâmbind, dacă se poate.

La nivel formal, dispunerea pe capitole a celor două părţi îmi aduce aminte de The Royal Tenenbaums, regizat de Wes Anderson, cu câteva diferenţe semnificative. Dacă la Wes Anderson, capitolele ilustrează viaţa fiecărui membru al familiei, la von Trier capitolele au ca punct central figura protagonistei Joe şi fiecare dintre ele se ocupă cu demersul acesteia sub forma unui bildungsroman quasierotic punctat de flashback-uri. Aşadar, la von Trier, intenţia este una aparent paradoxală –  aceea a generalizării prin particularizare, pe când la Anderson acţiunile nu converg spre acelaşi deziderat al universalităţii, ci plonjează în sensul invers, adică în îngustarea unghiului de interpretare.

În The Royal Tenenbaums, capitolele îndeplinesc un scop pur formal care serveşte unei anume dispuneri narative, spre deosebire de Nymphomanic unde capitolele sunt structurate şi pliate în funcţie de experienţa, memoria şi dorinţele personajului.

Desigur, există scene de sex, expoziţii de organe genitale în diversitatea lor, descrieri amănunţite ale contextelor care prilejuiesc autosatisfacerea şi o serie de alte aspecte legate de dimensiunea fizică, stimuli şi corporalitate, însă toate sunt completate de cadre de introspecţie şi episoade care, dacă nu ar impresiona prin ciudăţenia, frumuseţea şi groaza lor, ar fi putut de bună seamă să fie luate drept momente de umplutură. S-ar putea ca pentru publicul larg, linia de demarcaţie să fie una fragilă şi din această cauză filmul să piardă puncte pe seama falsei asumpţii a superficialităţii. Există, de exemplu, momente în care Lars von Trier alege să jongleze cu aşteptările publicului pe care îl supune unor teste de anduranţă în baza unor reacţii neaşteptate din partea personajelor. Aşadar, elementul surpriză la nivel de acţiune (stimul) şi răspuns este cel care „bemolizează” cadrul cinematografic preponderent sexual.

Un alt aspect care demonstrează experienţa regizorală este şi alegerea modului de difuzare a poveştii. Capitolele care întregesc relatarea au ca punct de plecare o cameră, o povestitoare şi un ascultător ascet care nu are nicio legătură cu protagonista, în afara faptului că, prin hazard, o descoperă bătută printr-un cotlon al oraşului. Opusă unei relaţii tradiţionale între ascultător şi vorbitor, în cadrul căreia de regulă ascultătorul nu elaborează opinii exhaustive în afara unor aprobări formale, colaborarea dintre cei doi, Joe şi Seligman, se desfăşoară în parametrii unei participări active din partea ascultătorului care, căutând interludii şi analogii între experienţele trăite de Joe şi diferite episoade din domenii precum religia, istoria, pescuitul sau literatură, îi invocă secvenţial pe Bach, pe Fibonacci sau pe Edgar A. Poe.  Ceea ce mi se pare interesant este felul în care şi aceste două personaje conturează o poveste la fel de fermă ca şi conţinutul brut care îi separă. Dacă la început susţineam lipsa unui caracter didactic, îmi permit să rectific prin a adăuga totuşi că la finalul filmului reiese nu atât o pildă, cât o confirmare sub formă de postulat: aceea că sexul face parte din natura umană, că este condiţionat de restricţii sociale şi orice încercare de reprimare a instinctelor este un act împotriva sinelui şi a firescului dezordonat în care se înscrie, şi nu în ultimul rând că poate fi interpretat în două feluri diametral opuse care conduc spre trivialitatea aceluiaşi punct terminus previzibil şi comun tuturor sistemelor de gândire, fie el (sistemul) şi al unui ascet care, oricât de afundat ar fi în descifrarea substraturilor filozofice, tot nu pierde din vedere ocazia finală pentru satisfacerea poftei carnale.

În concluzie, un film care te bântuie, te oripilează, te șochează, te pune pe gânduri,  îţi arde combustibilul, te azvârle furtunos dintr-un pântec ideatic în altul, te ţine captiv şi, nu în ultimul rând, un film care lucrează strict în slujba propriei plăceri făcându-te să te simți, preţ de câteva clipe, un desăvârşit exponent al sindromului Stockholm.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria film