Viața mea cu Freud. Nicolle Rosen

Cred că oricine este în stare să vorbească, dacă i se oferă ocazia, despre cel puțin una din lucrările de referință ale bine cunoscutului Sigmund Freud. Sau să enumere niște cuvinte-cheie care să-i definească activitatea într-o formă sau alta.  Am citit studiile lui Freud deopotrivă cu interes și cu greutate pentru că întotdeauna mi s-a părut, fie că este el însuși un adept al formulărilor ample și întortocheate, fie că traducerile studiilor în limba română nu sunt cele mai reușite. Oricum ar fi, orice carte scrisă de Freud mi-a impus întotdeauna un ritual de pregătire: o disponibilitate, un loc propice lecturii, un moment bine ales și o minte clară, cât mai puțin voalată.

De multe ori s-a întâmplat să atașez unui om care scrie pentru mine și o componentă socială. Astfel, m-am întrebat adesea cum se încadrează  unul sau altul într-un mecanism global, ghidat de convențiile aferente epocii. Mai precis, m-a interesat și o dimensiune personală a vocii și felul în care aceasta operează cu o paletă de raporturi umane specifice. Așa am ajuns la cartea Viața mea cu Freud, scrisă de soția psihanalistului. Undeva pe parcursul celei de-a treia cărți a lui Freud m-am oprit  să mă întreb cum de reponsabilitățile familiale, intime, încadrarea socio-temporală nefericită pentru evrei au avut un ecou prea puțin impunător și cu o intervenție minimă  asupra suitei de lucrări complexe care ar părea mai degrabă rodul unui cult al solitudinii, al izolării, al detașării de aceste însemne. Iată că mi-am găsit și explicația în mărturiile Marthei Freud.

Sigmund-Freud-006

În principiu, însemnările conturează un spectru familial, cu reguli eminamente tradiționale și ierarhii care asigură la tot pasul un management sănătos și de lungă durată. Opus modului de viață dezrădăcinat și boem recurent în majoritatea cazurilor, traseul lui Freud a fost, în esență, relativ echilibrat, și asta strict datorită politicii organizaționale dezvoltate de Martha Freud. În ansamblu, întreaga carte este un tratat de gestiune a relațiilor, tehnici de PR puse în slujba construcției unui mediu de protecție pentru Sigi (cum i se spunea în familie).  Altfel  spus, prin Martha Freud modernitatea înțelege sarcina tăcută a conceptului de the good wife.

Prin prisma unei viziuni corporatiste, rolul Marthei F. are aceleași caracteristici care figurează în fișa postului unui assistent manager; un fel de personaj fantomatic, responsabil cu ordinea, cu programarea vizitelor, cu disciplina copiilor, cu liniștea necesară omului de geniu, cu orice fel de protocol, cu datorii casnice și cu orice altceva în afară de evoluția personală. Dacă Sigmund Freud este emblema psihanalizei astăzi, acest lucru se datorează și contribuției unei figuri aflate în permanență în plan secund.  Este aproape un caz clasic al fotografiei cu elemente de prim plan și elemente de fundal sau al imaginii fortului a cărui temelie solidă scapă ochiului.

Cartea aduce în discuție o abordare cronologică a mariajului Sigmund-Martha, punctând capitole și episoade ale debutului în căsnicie ( când și în ce context s-au cunoscut),  momente și gesturi mai mult sau mai puțin penibile în naivitatea și stângăcia lor în spațiul intim (îndrăzneala Marthei de a-i reproșa lui Freud, în scris ce-i drept, jalnicele performanțe sexuale, și lipsa acelui je ne sais quoi în orice comuniune de ordin fizic), lipsa compatibilității la nivel intelectual, nemulțumirea ei ca urmare a dezinteresului lui Sigmund de a o psihanaliza, rame de încadrare istorică și socială, arbori genealogici, episoade recurente din viața familiei Marthei, prietenia lui Sigmund cu Yung, evoluția celor 6 copii și atașamentul lui Freud față de Anna Freud – singura care ulterior avea să îi calce pe urme-, dispersia ideii de mariaj și nașterea ideii de camaraderie, lipsa interesului fizic, angoase și furie reprimată, pasaje de auto-analiză și introspecție, ideea de boală și impactul ei în contextul familiei și idolatriei, în fine, durerea nesfârșită provocată de stingerea din viață a marelui psihanalist.

Totuși, interesant este faptul că odată cu moartea lui Freud ia naștere ascensiunea intelectuală a Marthei. Lipsită de grija copiilor deja căsătoriți și plecați în alte regiuni, aceasta își asumă câștigata libertate, aproape inaccesibilă din timpul îndelungatului mariaj, cu aceeași conștiinciozitate cu care și-a asumat și rolul de soție tradițională. Nu puține vor fi momentele în care își va satisface curiozitatea cu studiile și lucrările din biroul soțului ei, odată ferit cu atenție de figurile familiale.  Mai mult, se va hazarda ea însăși în aserțiuni, presupuneri și va ajunge să elaboreze mici teorii și ipoteze pornind de la vreun concept din psihanaliză, sau să-și consolideze încrederea în propriul ei raționament. Așadar, cartea este dispusă în două cicluri care urmăresc viața Marthei în prezența și absența lui Freud, cu accent pe influența acestuia și plierea, modelarea spațiului familial conform cerințelor specifice mediului de lucru.

Pe scurt, ca și cum ai fi cameraman la un reality-show în casa Freud.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria carte

24 de gif-uri despre masteranzii de la MTTLC

Pentru că în ultima vreme am tot văzut compilații de gif-uri pe diverse teme, m-am hotărât să nu las un demers frumos de doi ani să rămână fără un rezumat în imagini. So, without further ado,  enumăr mai jos situațiile bune și  momentele critice din memoria colectivă MTTLC, promoția mea. I’m gonna miss you, guys! 🙂

 

1. În prima zi de școală, când nu cunoști mai pe nimeni.

giphy (1)hello

 

 

 

 

 

 

 

2. Când un coleg îți spune că două cursuri consecutive se desfășoară în două corpuri diferite și ai doar 10 minute la dispoziție să faci 3-4 stații cu metroul, să manânci, să bei o cafea și să fumezi.

Ron-Burgundy-Saying-I-Dont-Believe-You

 

 

 

 

 

 

 

 

3. Când spune Stănescu câte-o glumă la cursul de subtitrare.

giphy (1)glume

 

 

 

 

 

 

 

sau…

 

giphy (1)laugh

 

 

 

 

 

4. Când afli că nu se țin cursuri vineri și poți să faci punte cu zilele din weekend.

giphy seinfeld

 

 

 

 

 

 

 

5. Când răspunde Andreea la cele mai nepământene întrebări și ne scoate pe toți din întuneric.

giphy applause

 

 

 

 

 

 

 

 

6. Când te duci la conferințe/lansări de carte și inevitabil vine ACEL moment în care trebuie să pui întrebări.

giphy hiding

 

 

 

 

 

 

7. Când ajungi deja la școală și afli cu stupoare că ai venit degeaba pentru că s-au anulat cursurile în ultimul moment.

giphy (1)late

 

 

 

 

 

 

8. Când auzi pe la cursurile comune câte-o dumă.

giphy laughing

 

 

 

 

 

 

 

 

9. Când primești ghidul disertației și ți se pare că ești complet lipsit de orice capacitate de a interpreta corect o informație.

giphy what does it mean

 

 

 

 

 

 

 

 

10.  Când ai zile în care nu te-ai da jos din pat nici dacă te-ar ruga frumos Johnny Depp.

giphy crawling

 

 

 

 

 

 

 

11. Când constați că barul din facultate s-a închis și trebuie să ieși afară să fumezi o țigară. Iarna. Pe -15 grade.

giphy bar inchis iarna

 

 

 

 

 

 

12. Când te uiți peste ce inscripții și limbaj codat ai de tradus la Protopopescu.

giphy out of your mind

 

 

 

 

 

 

 

 

13.  Când cobori la bar în pauza de cafea și afli că nu treci anul dacă nu ai internship-uri la activ.

giphy (1)la o tigara

 

 

 

 

 

 

14. Când începe forfota din al doilea semestru și toată lumea te întreabă dacă ți-ai scris ceva la disertație.

giphy too soon

 

 

 

 

 

 

15. Când, după vacanța de iarnă, îți spune un coleg că și-a scris deja un capitol din lucrare.

giphy (shoot myself

 

 

 

 

 

 

16.  Când ești stresat de atâtea întrebări și îți propui să-ți iei o noapte în care să scrii cel puțin 10 pagini din disertație.

giphy writers block

 

 

 

 

 

 

 

 

17. Când îți aduni toate informațiile, citești cărți și studii, dar habar nu ai cum să începi.

giphy (1)writing

 

 

 

 

 

 

 

18. …dar și când îți vin ideile și te chinui să le scrii repede până nu se evaporă.

giphy (1)idee

 

 

 

 

 

 

 

19. Când în final te trântești pe pat, liniștit că ți-ai terminat lucrarea și, cu o săptămână înainte de prezentare, afli un zvon cum că trebuie să și traduci ceea ce ai scris și să adaugi anexe și alte chestii care te duc la  50 de pagini în plus.

giphy

 

 

 

 

 

 

20. Când dai telefoane peste telefoane, mailuri peste mailuri și ți se confirmă zvonul.

giphy crazy pills

 

 

 

 

 

 

21. Când reușești să o scoți la capăt și te simți ca un erou care nu a ajuns la nebuni și devii un fel de guru al disertațiilor, expunând tot felul de păreri boeme și sănătoase privitoare la acest moment de cumpănă.

giphy writing

 

 

 

 

 

 

 

 

22.  Când după tot balamucul vine și ziua prezentării și îți dai seama că ți-a mai rămas energie cât să te gândești și că…

giphy clothes

 

 

 

 

 

 

 

23. După ce termini de susținut prezentarea și ieși fericit cu un zâmbet tâmpit pe față.

giphy (1)graduation

 

 

 

 

 

 

24. Când totul se termină cu bine ca în basme, dar preferi să lași povestea să continue. 😀

giphy (1)ending

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Mierlei treișpe. Am visat azi noapte la Paris…

YoungGeun-Kim_6600_900Când eram mai mică, jocurile din faţa blocului erau de departe cea mai bună formă de a consuma energie într-un mod plăcut şi de a întări totodată încă fragedele abilităţi de comunicare cu alţii. Individuale sau in echipă, toate jocurile aveau un numitor comun nesesizabil la o vârstă la care principalul interes era să fii primul la campionatul de şotron, să scapi turma la de-a v-ați ascunselea, să te fereşti cât poţi la “Raţele şi vânătorii” sau să fii cât se poate de atent să nu calci pe linia imaginară a unui teren de handbal improvizat în faţa unei brutării. Acest numitor comun era evident activitatea fizică desfăşurată regulat pe baza unor reguli impuse de joc.  Dorinţa de a fi parte a unei colectivităţi şi de a te integra într-o structură făcea ca efortul fizic să fie perceput ca un aspect opţional. Lipsiţi de vicii sau obiceiuri de care astăzi ne străduim să scăpăm, puţin ne interesa pe atunci numărul de calorii, oxigenarea creierului, tonifierea musculaturii, conturarea unei siluete-clepsidră sau aspiraţiile la o talie de viespe. Toate acestea erau o simplă parte a procesului.

Pe lângă toate jocurile care mizau mai mult pe ideile de forţă şi rezistenţă, erau şi cele câteva care îţi puneau la lucru şi materia cenuşie în scopul creativităţii. Printre ele, se numără şi unul din preferatele mele, tocmai pentru că-mi îngăduia să visez. Acest joc se numea “Am visat azi noapte la Paris”. Regulie erau simple şi vizau mai mult partea feminină a găştii din faţa blocului. Una din fete se întorcea cu spatele, rostea formula magică “Am visat azi noapte la Paris…” şi urma continuarea. Cea în cauza avea dreptul să viseze orice: balerine, cântăreţe, actriţe, prezentatoare TV, uneori chiar şi animale. Restul populaţiei trebuia să se conformeze şi să-i transforme visul în realitate. Urma apoi o serie de improvizaţii pe aceeşi temă, iar cea care se descurca cel mai bine era desemnată următoarea “visătoare”.  Mă străduiam din răsputeri să-mi duc improvizaţia la rangul de perfecţiune, doar că să am marele privilegiu de a rosti aceleaşi cuvinte. Însă ori de cîte ori reuşeam, întotdeauna visam balerine. Era o activitate care mă fascina şi la care aspiram pentru că mi se parea cea mai nobilă şi mai graţioasă dintre arte.

Cum am ajuns astăzi să mă gândesc la asta? Simplu. Cu ajutorul tehnologiei care în vremea copilăriei ocupa un loc 3 sau 4 în ierarhia intereselor. Evident, şcoala şi jocurile cu mişcări galvanice erau fruntaşe. Am intrat pe site-ul  http://bayo.ro şi, fără să mă gândesc prea mult, am intrat la secţiunea pentru balet. A fost suficient să văd acolo costumele şi rochiţele specifice ca să mă întorc brusc în timp, la mine şi la dorinţele mele de atunci. Se pare că după câţiva ani, retrăiesc acelaşi sentiment pe care îl am ori de câte ori mă gândesc la balet şi la ceea ce presupune această formă de dans: precizie a mişcărilor care îţi conferă şi îţi cere o anumită disciplină corporală, coordonarea armonioasă a mişcărilor cu muzica şi cultivarea atentă şi graţioasă a forţei fizice fără să pară că efortul depus este istovitor. În mod clar, rigurozitatea şi seriozitatea baletului aduce cu sine şi conturarea liniilor estetice ale trupului, întărirea muşchilor la toate nivelurile, orientarea în spaţiu, îmbunătăţirea tonusului şi a mobilităţiii, întărirea articulaţilor şi a echilibrului. Însă visul de a deveni balerină nu era complet fără o ţinută adecvată. Nu mă închipuiam dansând în tenişi, pantaloni de fâş şi tricou cu Mickey Mouse pe fundalul unei melodii de Ceaikovski. Recuzita trebuia pusă la punct până la cele mai mici detalii, întrucât constituie o componentă importantă a baletului. Poantele, fustiţa tutu, părul strâns în coc şi un machiaj ca în Black Swan erau nelipsite pentru a evidenţia pe de-a-ntregul frumuseţea, ordinea şi delicateţea acestui sport.  Aşa că, după ani şi ani, revin constant la aceeaşi plăcere stocată într-un dosar care se activează chiar şi la cel mai mic impact: baletul. Se pare că a meritat să visez la o formă de dans care-şi păstreză şi astăzi un titlu nobiliar, înglobând cea mai înaltă formă de graţie şi disciplină corporală, cu bătaie pe termen lung.

* Articol scris pentru concursul Bayo

sursa foto (1)

Scrie un comentariu

Din categoria concurs

David Lynch Revealed

Primul film pe care l-am văzut în regia lui David Lynch, şi de altfel primul pentru a cărui înţelegere am investit seminţele maturităţii, a fost The Elephant Man. Indiscutabil acest film – de o coerenţă aproape surprinzătoare, spre deosebire de alte filme care uneori seamănă cu picturile lui Jackson Pollok – merită o discuţie separată. În general, când te străduieşti să înţelegi ceva, fie că este vorba de o carte, fie că este vorba de un film, încerci să porneşti de la un fir în speranţa că până la urmă totul se va lega într-o formă acceptabilă, cât de cât inteligibilă. În cazul lui David Lynch, efectul a fost invers; în loc să ajung la o concluzie solidă, am rămas prinsă într-un labirint al ambiguităţii şi asta din cauza unei greşeli care a căpătat un contur destul de îngroşat abia după ceva vreme. Evident, ca orice fiinţă umană care-şi recunoaşte cu greu actele nesăbuite, am pretins absolută clemenţă. Cel puţin din partea mea. Prin urmare, simplul fapt că nu am pornit de la începuturile cinematografice ale lui David Lynch m-a obligat să caut în filmele lui o coerenţă forţată, nefirească, întrucâtva nelegitimă. A doua greşeală derivă din fraza anterioară: lumea creată de David Lynch nu implică înţelegere (coerenţă), ci acceptare. Creaţia sa este un dat care trebuie luat ca atare, fără analize, fără a se încerca o cale logică de  ieşire dintr-un aparent balast. În continuare, voi posta doar unul dintre scurtmetrajele sale edificatoare din absolut toate punctele de vedere.

Filmul The Grandmother încapsulează chintesenţa universului lynchian pe care aş fi putut să-l descifrez cu o mai mare uşurinţă dacă mă opream din start asupra celor 33 de minute în care se concentrează toate motivele, intenţiile, preocupările, chiar şi un subtil profil psihologic al regizorului. Pe scurt, figura unui băiat încadrată de o atmosferă familială deloc prietenoasă şi produsul acestei frustrări din care rezultă fantezia compensatorie a creării unei bunici perfecte menite să pareze cruzimea, răceala şi lipsa de afecţiune din partea părinţilor. De asemenea, viziunea copilului despre procesul naşterii şi momentul morţii constituie un alt element-cheie pentru filozofia lynchiană care operează într-o mare măsură cu perechi antagonice de tipul frică-fantezie. Per ansamblu, toată filmele regizorului se întorc în mod repetat la relaţia copii-părinţi explorând pe acelaşi palier dragostea şi ura care dinamizează, uneori până la suprasaturaţie, ideea de familie.

Scrie un comentariu

Din categoria film

Atunci. Acolo. Oliver Lustig – Dicţionar de lagăr

dachauDin ciclul scriitorilor supraviețuitori ai lagărelor de concentrare, de data aceasta l-am ales pe Oliver Lustig, scriitor român, deportat la 15 iunie, 1944,  în lagărul de concentrare Birkenau- Auschwitz. Nu-mi amintesc exact momentul în care am început să dezvolt o obsesie în jurul perimetrului literar care dezbate, descrie sau analizează istoria, evenimentele din timpul celui de-al doilea război mondial. Un aspect semnificativ este reprezentat și de preferința autorilor de a-și etala rănile aparent cicatrizate aflate însă în pericol de a se transforma rapid în leziuni purulente cu prilejul fiecărui moment descris. Este ca și cum, în mod voit, autorul întocmește un pact cu o scriitură dureroasă, în fața căreia își probează, își verifică pragul anduranței emoționale.

„Dicţionar de lagăr” apare la editura Cartea Românească în anul 1982, iar în 2004, mai apare o carte semnată de Oliver Lustig, intitulată ”Ce rost are să vorbim despre Holocaust?”. Preocuparea primară a acestui autor pare să nu fie supraviețuirea, ci memoria. Ca orwellianul Winston Smith, protagonistul vede calea spre supraviețuire prin niște valori intrinseci, prin interioritate, individualitate, acesta căutând să-și cultive rădăcinile și să întrețină o strânsă legătură cu trecutul, cu familia, cu acele episoade disparate care îi amintesc de propria-i umanitate și de necesitatea conservării acesteia pe cât posibil în spațiul concentraționar nazist.

Pentru cineva care dorește o imagine de ansamblu a ceea ce a însemnat „traiul” într-un lagăr de exterminare, Dicționarul se dovedește a fi destul de cuprinzător; un fel de inventar de elemente concrete care descriu în amănunt experiența evreului sosit în lagăr, de la început până la sfârșit. Din punct de vedere formal, titlul reflectă exact structura romanului care, așa cum ne promite autorul, este un dicționar în toată regulă, cu termeni de la A la Z, plus câteva poze care înfățișează diverse momente sau aspecte definitorii: sosirea trenului pe peronul din Birkenau, imagini de la Dachau, scene de spânzurare de stâlp, sinucideri din ordin, cuptoare de ardere din cadrul crematoriilor de la Birkenau sau efecte ale subnutriției.

Toate cuvintele care figurează în dicționar și beneficiază de explicațiile aferente, sunt în limba germană, și variază de la exclamații (arbeit macht frei!-munca te face liber!), ordine (alle heraus!- toți afară!), îndemnuri, procedee (selektion- selecționarea pentru crematoriu), nume de locuri (Kaufering, Landsberg) sau de persoane (Himmler, Mengele, Ilse Koch) la stări (hunger-foame), senzații (das Mitleid- milă, die schweigens-tăcerile), sentimente (die angst-frică) și chiar obiecte concrete (das brot-pâinea, strumpf-ciorap, tee-ceai, cyclon B, der Judenstern-steaua galbenă). Fiecare termen din dicționar reprezintă o nouă piesă din puzzle. Cu fiecare literă, atmosfera începe să prindă contur.

În ciuda pasajelor în care sentimentul de revoltă este pronunțat și adesea cristalizat prin întrebări retorice, există o dimensiune obiectivă în relatarea faptelor, ca și cum naratorul ar fi pe alocuri situat undeva în afara planului acțiunii. Acesta este pe rând regizor al propriului său documentar, protagonist, psiholog, prizonier dar nu în ultimul rând, și un om. Perspectivele prin prisma cărora se desfășoară întâmplările sunt mereu punctate de ideea regretului, a deznădejdii, a devitalizării vertiginoase în fața unor presiuni de ordin fizic și psihic. Neputința de a-și salva familia sau lipsa oricăror vești cu privire la ceilalți membri ai familiei (opt la număr) sunt stări care traversează personajul pe tot parcursul romanului, devenind chiar mai importante decât demonstrațiile de cruzime din partea celor din SS sau torturile fizice la care erau supuși häftling-ii, în fiecare zi.

Romanul nu are un început și un sfârșit propriu-zise. Teoretic, acesta permite orice fel de  abordare întrucât rare sunt situațiile în care poveștile se înlănțuie de la termen la termen. Ceea ce încearcă Oliver Lustig să facă în acest dicţionar nu este neapărat să stârnească mila, frica sau o empatie bolnăvicioasă referitoare la situația evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Revolta, angoasa, trauma, argumentele fie directe, frontale, fie expuse într-o cheie împăciuitoare și hotărârea cu care își susține pledoaria pentru actul iterativ al „aducerii aminte” își regăsesc ecoul în cealaltă carte a sa ”Ce rost are să vorbim despre Holocaust?” „Dicționarul de lagăr”, pe lângă o funcție informativă, îndeplinește și un rol secund―acela de a stârni curiozitatea cititorului prin diverse tehnici: întrebări retorice, monolog interior, întrebări existențiale, astfel încât cititorul se regăseşte nu numai în fața unui martor aflat în plin proces de confesiune, ci și, în mod surprinzător, în  fața unui povestitor mai iscusit decât însuși cititorul ar fi bănuit în prima instanță.

Scrie un comentariu

Din categoria carte

Bruta

Întâmplarea a făcut ca zilele trecute să revăd ceea ce aş numi eu un film foarte bun, din toate punctele de vedere (joc, impact, atmosferă). Este vorba despre Primal fear (1996) – film care conţine o variantă verde şi tânără a lui Edward Norton, dar şi o prezenţă atent studiată a lui Richard Gere. Că celui din urmă i se potriveşte rolul de avocat cool, înstărit, şi hiper-conştient de propriile-i atuuri (care i-au asigurat câştigul atâtor procese) este un fapt care contează mai puţin. Personajul său este eclipsat de apariţia senzaţională, aparent serafică şi nevinovată a lui Edward Norton care joacă rolul unui băiat acuzat de o crimă pe care (chipurile) nu o săvârşise. Jocul este atât de meticulos pus la punct de acest candid personaj, încât  de la un anumit punct, secvenţele te iau prin surprindere indiferent de convingeri. Din nevinovat, suspectul pare să-şi modifice treptat statutul revelându-şi în prima fază  o a doua personalitate, pentru ca în final, sa dea lovitura de graţie, demonstrând că totul a fost o prefăcătorie, un teatru plănuit în detaliu, menit să sucească până şi minţile celui mai iscusit avocat. Mi-a plăcut foarte mult conturarea fermă a factorului  psihologic şi subtilitatea manipulării, felul în care personajul lui Edward Norton a pătruns în unele zone complet  inaccesibile psihicului unui avocat plin de succes, dar şi de infatuare si superficialitate.

Ce legătură (dacă există una) este între filmul în regia lui Gregory Hoblit şi romanul Bruta, scris de Guy de Cars? În primul rînd, aceeaşi îngâmfare a cititorului/spectatorului care îşi închipuie că va şti exact cum va lua sfârşit un caz sau altul. Apoi nerăbdarea, apoi suspansul, apoi deznădejdea, neputinţa şi în final o simpatie puţin îngenunchiată însoţită de tuşa unui sentiment de umilinţă. Deşi ideea de bază este în fond aceeaşi în ambele situaţii, amănuntele trasează o linie clară de demarcaţie.

Romanul  prezintă un caz cel puţin interesant. Am văzut o suită de procese care înfăţişau acuzaţi predispuşi cumva la salvare. Fie că era o informatie nou-venită, fie că era vorba despre anumite mărturii ale unor persoane-cheie, fie că era vorba de un clip video scos din cine ştie ce sertar închis cu două rânduri de chei, fiecare demers juridic avea un scenariu ai cărui paşi puteau fi întrucâtva intuiţi.

Ce se întâmplă însă când un om cu o triplă infirmitate(orb, surd şi mut) refuză să fie apărat în situaţia în care este acuzat de o crimă pe care nu a comis-o? Romanul nu oferă cititorului nicio şansă de a întrevedea o salvare, ba mai mult, autorul parcă dinadins lucrează cu un instrumentar al suspansului şi al deznădejdii pentru a îngusta cât mai mult orizontul de aşteptare. Scriitura alternează controlat tergiversarea cu neaşteptatul. Deşi inculpatul refuză în prima instanţă serviciile oricărui avocat, se pare că singurul care reuşeşte să pătrundă în lumea obscură a lui Jacques Vauthier este un avocat din oficiu, aflat la vârsta pensionării şi, aparent, nu foarte strălucit judecând după realizările profesionale. Binenţeles că primele 250 de pagini (romanul având în jur de 300) sunt structurate ordonat ,sistematic,  prezentând o suită de puncte de vedere, pentru ca abia la sfârşit, avocatul să dezlege misterul în stilul eroului Hercules Poirot al Agathei Christie.

Trebuie să recunosc că unicitatea şi dificultatea cazului atrage după sine şi secvenţe în care  acţiunea trenează, încetineşte, ocoleşte deznodămîntul şi imprimă pe alocuri o notă puţin forţată. Naraţiunea compensează însă, prin punctarea anumitor detalii relevante pentru aparare, sau prin exploatarea minuţioasă a dimensiunii psihologice care întăreşte imaginea personajului principal. Prin acestea, autorul asigură declanşarea unei empatii faţă de situaţia lui Jacques Vauthier, înrădăcinate în compasiune si sensibilitate. Deşi disciplinat in tehnică, romanul îşi joacă abia spre final  ultima şi probabil cea mai importantă carte care vizează impactul emoţional.

Un caz fără izbândă, însoţit la tot pasul de obstacole, având in centru un personaj excepţional, atât prin condiţia sa fizică văduvită de cele trei simţuri cât si prin trăsăturile admirabile care il particularizează, sunt doar câteva dintre ingredientele care atrag atenţia asupra unei scriituri mature, atente şi bine formate.

Scrie un comentariu

Din categoria carte

Sult

Knut Hamsun – Foamea

Hamsun m-a învăţat să scriu” spunea Ernest Hemingway despre scriitorul norvegian Knut Hamsun (1859-1952), câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 1920.Într-un fel sau altul, declaraţia lui Hemingway conturează imaginea unui deschizător de drumuri.

Cum a înţeles Hamsun că trebuie scrisă literatura? Prin aceeaşi tehnică pe care o vom observa ulterior la alţi scriitori precum Virginia Woolf sau James Joyce. Romanul său, Foamea apărut în 1890, implică şi un substrat teoretic  care susţine primatul subiectivităţii, trecerea obligatorie a întâmplărilor prin filtrul conştiintei şi consolidarea autenticităţii prin intermediul monologului interior.

Acţiunea romanului este relativ simplă: povestea unui tânăr sărac din Christiania, (naraţiune la persona I) cu veleităţi de scriitor, a cărui preocupare majoră este supravieţuirea de pe o zi pe alta sub presiunea unui marasm constant, cauzat de lipsa banilor. Desfăşurarea evenimentelor este dublată de o extraordinară observaţie psihologică. Foamea este principalul factor perturbator în jurul căruia iau formă gândurile, intenţiile şi chinurile protagonistului fără nume angrenat într-un sfîrşit continuu. Stagiile în care personajul pare că se află pe muchia nebuniei -lipsit fiind de orice speranţă-, sunt contrabalansate de mici întâmplări care fac posibilă existenţa zilei de mâine, de pildă, publicarea unor articole  pentru care ţine neapărat să fie recompensat, acest lucru constituind şi un aspect asupra căruia insistă pe parcursul romanului, chiar dacă i se cere ca articolele să fie redactate într-o manieră mai accesibilă pentru publicul larg.

Discursurile protagonistului conţin mai multe valenţe; fie sunt raţionale şi influenţate de un fundament moral care-l împiedică să renunţe la valori precum cinstea sau bunăvoinţa, fie sunt derizorii, iraţionale, marcate uşor de incoerenţă din pricina degradării fizice. Acţiunea surprinde evenimente interesante precum întâlnirea cu o tânără de care se îndrăgosteşte şi de dragul căreia recurge la trucuri pentru a-şi masca sărăcia, revelându-şi astfel şi o  tendinţă autodistructivă, sau scena în care reuşeşe să doarmă într-o celulă la poliţie,(eroul întâmpinând dificultăţi şi cu locuinţa din cauza neplăţii)  susţinând că este un jurnalist important care şi-a pierdut cheia de la casă, însă pentru a nu trezi suspiciuni în privinţa identităţii furate, refuză micul dejul gratuit oferit celor fără locuinţa.Şi totuşi în ciuda acestor aspecte, se poate sesiza o ciclicitate, un demers repetitiv,  tiparul unei lupte interioare, pe care eroul o duce zilnic cu propria-i persoană, şi pe care o pierde de cele mai multe ori, înfrângerea luând forma decadenţei fizice.

Sult este un roman care nu mi-a fost recomandat şi care nici nu a figurat pe listele de lecturi ale cunoştinţelor, însă personal consider că este un roman remarcabil, pe care nu îl laşi din mână până la final, scris de un autor curajos cu noul  instrumentar de analiza care dezvăluie complexitatea minţii umane.

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria carte