Klimt. Divine decadence. Past-distortive hallucinations.

Astăzi am văzut filmul Klimt. Rareori se întâmplă să termin un film de o oră şi 30 de minute în 4 zile. Nu că ar fi fost filmul plictisitor, doar că de fiecare dată intervenea câte ceva ce mă făcea să abandonez temporar vizionarea.

gustav-klimt-painting2Per ansamblu mi s-a părut un film interesant din mai multe puncte de vedere. Acţiunea nu îl surprinde pe Klimt într-o expunere cronologică a faptelor de la origini până la moarte, ci alege capitolul anterior morţii artistului, unde nu e clară distincţia dintre real şi oniric, veridicitate şi halucinaţie, încăpăţânare şi obsesie. Filmul este de fapt o analiză a estetismului în baza pluriperspectivismului. Avem, pe de o parte, vechea feudă dintre Artist şi Critici, valenţe ale decadenţei mefistofelice, ale high-life-ului vienez din restaurante, cafenele şi alte locuri prielnice unui rendez-vous cu temă artistică. Pe de altă parte, avem şi o privire de ansamblu, la scară mică totuşi,  asupra viziunii lui Klimt despre artă şi modul în care aceasta orbecăie printre aserţiunile depreciative ale academicienilor.

Pe lângă toate discuţiile care pornesc şi se întorc la artă, nu se omite faptul că jumătate din populaţie era sifilitică, însuşi Klimt făcând parte din această categorie, aşa cum reiese din vizitele sale la medicul care-l ţine la curent cu evoluţia şi trăsăturile bolii, administrându-i un tratament cu mercur. Cu toate astea, Klimt nu renunţă la plăcerile fizice pe care le împarte cu modelele sale care defilează goale prin studioul său. Ba mai mult, zvonurile susţin că Gustav Klimt ar fi tatăl a 30 de copii nelegitimi.

Ceea ce mi se pare interesant este ca filmul nu explică nimic. Totul pare să decurgă într-o cheie observaţională. Pănă şi cele mai bizare întâmplări sunt privite din unghiuri uşor incomode, învăluite, ca şi cum ar fi absolut fireşti: personaje dedublate, semiorgii, bordeluri în care femeile au mustăţi lipite, prostituţie tematică, altercaţii fără explicaţii. Ca şi cum totul ar fi privit prin ochelarii unui om dominat de o veşnică stare febrilă.

Din montajul care descrie viaţa artistului prin imagini în oglindă, făşii aurii tăiate zburând, cadre distorsionate,  imagini prin lentile, prin cioburi, prin sticlă udă sau prin microscop, reiese o analogie cinematică, vizuală, cu tablourile şi desenele lui Gustav Klimt ca şi cum întreaga lume ar fi suma de cioburi ale unei oglinzi sparte în care se configurează prezenţa muzei sale enigmatice, Lea de Castro şi cea a funcţionarului curios de tertipuri financiare. De asemenea, mi s-a părut notabilă şi întâlnirea lui Klimt cu George Melies, în 1900 la Paris, unde picturile sale erau considerate un deliciu obraznic, spre deosebire de Viena, unde erau privite drept obscene şi scandaloase.

Altfel, un film elegant, decadent-misterios la care se mai putea totuşi lucra în privinţa multor aspecte.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria film

Haiku poems

O mică selecţie de poeme haiku sau lucruri care te relaxează instant.

Preferatul meu îi aparţine lui Kobayashi Issa ( 1763 – 1828), poet și preot budist japonez care a fost unul din maeștrii genului haiku.

A lovely thing to see:
through the paper window’s hole,
the Galaxy.

 

In the cicada’s cry
No sign can tell
How soon it must die.

Don’t imitate me;
it’s as boring
as the two halves of a melon.

(Matsu Basho)

 

First autumn morning
the mirror I stare into
shows my father’s face.

(Murakami Kijo)

 

Night; and once again,
the while I wait for you, cold wind
turns into rain.

My life –
How much more of it remains?
The night is brief.

(Masaoka Shiki)

 

The first firefly…
But he got away and I…
Air in my fingers.

(Issa)

 

An autumn eve;
There is joy too,
In loneliness.

(Yosa Buson)

Experimenting…
I hung the moon on various
branches of the pine

(Hokushi)

 

Dead my old fine hopes
And dry my dreaming but still…
Iris, blue each spring.

(Shushiki)

Scrie un comentariu

Din categoria carte

The Grand Budapest Hotel. Cotton candy of the month

Într-un final apoteotic am izbutit şi eu să văd mult aşteptatul film al lui Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel, după o pauză de mai bine de 5 ani de la ultima lui bizarerie. Evident, pauza cu pricina se referă la mine, căci Wes a fost prolific în tot timpul ăsta, doar că nu mi-a mai câştigat atenţia de ceva vreme. Cu noua apariţie, iată că, Wes capătă şi el deja o amprentă sigură care îl face uşor identificabil printre ceilalţi regizori. Cred că o parte din farmecul lui în calitate de creator se datorează faptului că are micile lui obsesii care îi traversează filmele de la cap la coadă sub forme mai mult sau mai puţin elaborate sau explicite. Ceea ce mi se pare intrigant este faptul că uneori are o mină infantilă mai vizibilă decât la Spielberg, care e campion declarat şi recunoscut la tot ce înseamnă peliculă filtrată prin anii copilăriei. 

Image

Oricum, până nu de mult, nici nu ştiam aşa multe despre Wes Anderson, cu excepţia faptului că atunci când a făcut The Royal Tenenbaums, s-a ales cu mustrări de la Gene Hackman care l-a făcut molatic imatur. 

Ce concluzii am tras eu din filmul ăsta:

1. The Grand Budapest Hotel este, într-adevăr, un film mai cu substanţă decât ceea ce ce a mai făcut până acum. Se vede că a gândit un plot liniar, uniform, compact,  mai concentrat şi mai condensat, ceea ce înseamnă că probabil a purjat cu sânge rece proiectul în faza lui iniţială. Cred că e bine să înveţi lecţia strictului necesar în cinematografie.

2. Că în multe din filmele lui apar două mari nuclee care adună în jurul lor toate întâmplările. Poate că nu sunt prezente concomitent în toate filmele, dar cu certitudine unul dintre ele figurează pe undeva, fie şi într-un strat secundar. Cele două obsesii sunt familia şi hotelul.  Şi nu orice fel de familie, ci neapărat una cu probleme de comunicare, cu tensiuni latente, cu particularităţi extraordinare fie din naştere, fie dobândite pe parcurs, cu cel puţin 3 membri, cu cel puţin o relaţie deficitară. Şi, desigur, nu orice fel de hotel, ci unul în care personajele îşi fac veacul de mai bine de 20 de ani, sau unul care devine el însuşi personaj şi ceilalalţi nişte simple anexe. 

3. Că mai are o obsesie cu ferestrele. Mari, mici, de cele mai multe ori strâmte, cu câte-un ghiveci pe pervaz, cu jaluzele, fără jaluzele, şi aproape mereu anticipând vreo 2 personaje care încearcă să-şi strecoare carnea prin ele, simultan. Şi dacă e vorba doar de un singur personaj, tot se chinuie fie să deschidă fereastra blocată, fie să scoată capul, cu aerul şi smucelile unui om deranjat şi constrâns de cele 4 bucăţi de scândură care instituie legătura cu lumea de afară. Poate că şi acest lucru indică o averizare privitoare la un blocaj sau la un punct de cotitură pentru personaje, dar şi pentru regizor. Nu îmi este clară încă semnificaţia acestui motiv recurent, dar intuiesc că ar fi vorba despre unghiuri de percepţie sau, în orice caz, despre o apertură gnoseologică.  

4. Rozul este nelipsit, indiferent de situaţie. Şi, din nou, nu orice roz, ci exact culoarea fondantelor, a prăjiturilor, a acadelelor,  a dulciurilor în general, adică acea culoare care te face să te trezeşti la final, în mod inopinat, cu glicemia scăzută sau cu buzele uscate şi organismul adus în prag de inaniţie. Am văzut mult roz în scenografie; de la cutii de bomboane, la cutii simple, la vopseaua pereţilor, a cărţilor şi desigur, a întregului hotel european de lux din perioada interbelică. 

5. Aceeaşi preocupare care frizează demenţa: simetria. Acelaşi lucru l-am văzut şi la Kubrick. Dacă iei acum o imagine cu un personaj oarecare în prim plan dintr-un film de Anderson, poţi trasa o linie pe mijlocul imaginii care se va afla negreşit în acelaşi plan cu mjlocul frunţii, cu nasul şi cu jumătatea buzelor personajului. Se pare că au fost oameni care au făcut acest experiment şi într-adevăr, totul este gândit în cele mai mici detalii şi e lesne de înţeles că un astfel de montaj implică o muncă titanică. 

Pe scurt, a fost bine, am primit ce-am comandat şi, după cum bine spuneau vocile criticilor, e un meniu roz, delicios cu care m-aş mai delecta o dată, chiar cândva în viitorul apropiat. 

Scrie un comentariu

Din categoria film

Din când în când, şi-n Bucureşti te simţi ca acasă

Am auzit multe păreri pro şi contra cu privire la capitala ţării. Evident, fiecare părere se bazează în mare măsură pe experienţa directă a celor care emit aceste păreri. Am locuit un timp la Bucureşti, poate suficient cât să-mi formulez propriile mele opinii privitoare la tot ceea ce a însemnat maratonul ăsta pentru mine. Au fost momente bune şi momente critice, culmi euforice şi prăpăstii aparent interminabile, zile în care am simţit ce înseamnă însuşirea unui oraş şi zile în care mă gândeam de 10 ori cum ar fi să-mi fac eu bagajele şi să părăsesc fără prea multe cuvinte tot haosul cu care vine la pachet un oraş mare. Dar pentru zilele bune, însorite, din care am învăţat ceva şi datorită cărora am devenit mai bună, îmi place să derulez caseta şi să-mi amintesc de câteva lucruri mari care m-au făcut să simt inexplicabila stare de apartenenţă.

Ripping Through the City Streets of Tokyo

1. Big City Life. Încep cu prima sămânță care zace, declarat sau nedeclarat, în inima oricărui orașean care nu a avut niciodată de-a face cu lumea rurală (nu că ăsta ar fi un avantaj sau un dezavantaj): obsesia evidentă față de citadin și faţă de tot ceea ce implică ideea de oraș. Plecând de la principiul “the bigger, the better”, cred că unul dintre lucrurile fundamentale cu care vine la pachet o urbe este și șansa de a experimenta sentimentul anonimității în mulțime. Pentru unii, asta sună cumva nefiresc, dezolant, poate și puţin lipsit de perspectivă. Pentru mine, cel puțin, e un fel de “dat”care-mi asigură o liniște interioară, știind că nu mi se va întâmpla niciodată să mă oprească pe stradă zi de zi vreun vecin sau oricare alt om să mă întrebe ce fac, unde mă duc, ce fac în următoarele 60 de minute. Ideea în orașele mari tocmai asta e: poți liniștit să nu vorbești cu nimeni pe stradă aiurea dacă nu ai chef de conversație. De asta te și muți într-un oraș mare-n primă instanță. Sunt atât de mulți oameni, încât șansele că cineva să te vâre fără să vrei în ceea ce am numi “a meaningless conversation” sunt semnificativ reduse față de un mediu foarte restrâns unde “toată lumea știe ce face toată lumea” vine ca un element mai tot timpul prezent pe cartea de vizită a oricărei zile obişnuite.

2. Dinamica. Puhoaiele de lume menționate la punctul anterior, care se angrenează într-o mișcare browninană la aproape orice oră din zi prin oraș, prin centru, pe la metrou contribuie la instituirea unei dinamici sociale. Îmi place Brașovul, care nu de mult a și câștigat titlul de cel mai frumos oraș din țară. Este liniștit, curat, echilibrat, așezat, cu viață tihnită și, nu în ultimul rând, este un oraș turistic. Brașovul dacă ar fi o femeie, ar fi una conștientă de atuuurile ei pe care caută să le exploateze cât mai mult cu putință. Turismul este asul nostru din mâneca atunci când lucrurile se întâmplă să nu meargă bine în celelalte sfere. Însă cred eu că asta aduce cu sine și un dezavantaj. Când te știi frumos, nu te mai străduiești. Ai impresia că totul ți se cuvine și din când în când intervine în vocabularul tău și conceptual plafonării. Spre deosebire de Brașov, unde lumea merge foarte des cu capul pe sus (la propriu) admirând peisajele, clădirile, detaliile arhitectonice asupra cărora zăbovesc îndelung gândindu-se la toate etapele istorice care ar fi putut duce la ceea ce se vede în prezent, la București procentul celor care își permit să stea să admire împrejurimile fără să aibă vreun scop anume pentru ziua respectivă este considerabil mai mic. Există o dinamică a societății în care intri fără să vrei; o horă în care te trezești jucând, iar asta contribuie, zic eu, masiv la ideea de competiție care te obligă uneori să-ţi forţezi limitele sau măcar să le probezi flexibilitatea. Chiar dacă la început ţi se pare deranjant şi pe alocuri enervant să alergi de colo-colo ca găina în ograda cu orătănii toată povestea asta are şi câteva aspecte benefice pe termen-lung: îţi îmbunătăţeşte viteza de reacţie, capacitatea de a lua o decizie rapid, şi deci de a evalua mai rapid o situaţie, îţi zguduie puţin zona de confort din care e bine să ieşi periodic şi îţi poate scoate la iveală o serie de calităţi cu care habar nu aveai că eşti înzestrat.

3. Parcurile. Cînd consider că sedentarismul semnează condica de prea multe ori, iau măsuri şi recurg la una din plăcerile mele care necesită un spaţiu deschis, uşor labirintic şi la îndemînă. Îmi place să ies cu rolele, iar multitudinea de parcuri din Bucureşti îmi permite să mă desfăşor în voie. Recunosc că am locuit într-o zonă strategic plasată în apropierea tuturor lucruilor bune cu care mă delectam constant, dar asta nu m-a împiedicat să vizitez parcuri aflate la multe staţii de metrou distanţă de mine, iar pentru ceea ce mi-a trebuit mie, toate parcurile aveau tot arsenalul: mărimi şi spaţii corespunzătoare, verdeaţă, tonete cu îngheţată şi băuturi, soare la discreţie în zilele bune şi băncuţe pe care poţi lua o pauză de câteva minute sau mai mult.

4. Cârciumi. Dacă e ceva ce îmi place la oraşul ăsta e paleta mai mult decât onorabilă de cârciumi şi locuri unde poţi să mănânci, să dansezi, să asculţi o muzică bună, să bei ceva sau să le faci pe toate deodată. Deşi cel mai cautăt focar în care se concentrează majoritatea locurilor bune de ieşit este Centrul Vechi, Bucureştiul este în sine un cuib de birturi, restaurante şi crâşme pentru toate gusturile. Nu trebuie să ajungi musai în centru ca să asculţi un jazz bun sau să mănânci o îngheţată de vis, să dansezi până dimineaţă sau să tragi de o bere, două, şapte, până a treia zi după Scripturi. Sunt destule locuri şi în afara peimetrului central, şi probabil şi mai multe pe care nu le-am descoperit încă. All in all, cineva spunea “If you’re bored in New York, it’s your fault”. Cred că acelaşi lucru l-aş putea spune oarecum şi despre Bucureşti.

5. Evenimente culturale. Întâmplarea face ca pe mine să ma intereseze foarte mult literatura şi tot ceea ce se întâmplă în jurul acestui subiect: de la librării, anticariate, până la lansări de carte, cenacluri, întruniri şi târguri de carte. După cum am spus (şi spun din nou) Braşovul bifează cam toate aspectele care construiesc un oraş complet, cochet, cu oferte absolut rezonabile. Nu e ca şi cum aş fi venit din pampas şi am nimerit fix într-o oază de civilizaţie. Nici vorbă de aşa ceva. Braşovul are săli de teatru, de operă, cafenele şi baruri băgate misterios pe ganguri, cinematograf, săli de concerte, monumente istorice şi obiective turisice. Mai mult, ne mai plasăm şi sub semnul lui Dracula, ceea ce a stârnit de-a lungul timpului interesul multor străini, dornici să afle mai multe despre subiect. Ceea ce vreau să spun este că Bucureştiul îşi facilitează foarte mult accesul la persoanele de marcă din domeniul cultural vizat. Mult mai uşor dai de Mircea Cărtărescu, să zicem, la diverse lansări, sau de Mircea Diaconu pe scene de teatru sau de soprane pe scenele de operă. De asemenea, tot ceea ce există în Braşov, la Bucureşti este dublat sau triplat, ceea ce înseamnă că numărul posibilităţilor de a alege şi de a găsi ceva 100% pe gustul tău este clar mai mare. Aici mă refer la anticariate, librării, săli de cinema, teatre. Sunt multe şi răspândite tocmai ca să ai acces la ele ori de câte ori simţi nevoia. Dar, cum vorbeam mai sus de valul dinamic care te ia pe sus, sigur vei simţi nevoia destul de des să te întorci spre bunătăţile acestui oraş ademenitor.

6. Bucureştiul pitoresc. Dacă te pasionează fotografia, îţi garantez că într-o săptămână de bătut străzile cu aparatul la gât, vei avea mai multe poveşti scrise pe hârtie fotografică decât ţi-ai fi putut imagina. Nici măcar nu-ţi trebuie foarte multă răbdare. Poate pricepere, lumină bună şi un aparat care, cu setările potrivite, să-ţi scoată pozele fără prea mult zgomot. Lasă restul pe seama oraşului care ţi se va dezvălui fără inhibiţii de la răsărit până la apus. Cu un bun timing, poţi surprinde o sumedenie de contraste sociale, stări, sentimente, moduri de viaţă, spirite nomade, senzaţii, şocuri culturale, deopotrivă bucurie şi dezgust, puritate şi mizerie: de la omul străzii care doarme în faţa magazinelor de lux, până la ‘spiritul boem’ de la periferia oraşului sau liniştea bătrânilor solemni cu joben, baston şi costum din Parcul Cişmigiu. Dincolo de problemele care zac la baza configuraţiei ţării, transpar aceste aspecte care într-un fel sau altul. merită o poveste separată. Se mai întâmplă uneori ca cei care prezintă vizual poveşti citadine să şi câştige, sau măcar să se bucure de faptul că au împărtăşit povestea cu lumea întreagă.

7. Examenul de admitere. Deşi va suna banal sau ciudat am apreciat întotdeauna ideea examenului la o facultate/un master în locul altor criterii de admitere. De ce? Simplu. May the best man win. Poate că m-aş supăra dacă nu aş trece de un examen de admitere, însă aş fi cumva uşurată să ştiu că cei care au facut-o şi au rămas în cursă sunt cei care sunt într-adevăr capabili şi merită să ocupe un loc în instituţia respectivă. Nu vreau să discut aici despre hibele şi absurdul sistemului românesc de învăţământ, însă prefer să văd partea plină a paharului. În câteva situaţii pentru mine, partea plină a paharului a fost ideea examenului de admitere care este mai propagată la Bucureşti mai mult decât în alte oraşe, şi asta din diverse motive pe care le cunosc şi pe care la o adică….le pot înţelege.

 

Scrie un comentariu

Din categoria diverse

Nymphomaniac Vol. I + Vol. II

Sau genul de film al cărui final ştii sigur că va surprinde ulterioara incoerenţă a propriei tale opinii. Cred că una dintre cele mai dificile sarcini este de a vorbi despre Nymphomaniac într-o manieră cât de cât ordonată, atâta vreme cât ai de-a face cu un film năucitor,  plin de simboluri, dur, intransigent şi conceput oarecum inginereşte la întretăierea palierelor psiho- socio-culturale.

nymphomaniac_476794În primul rând, filmul lui Lars von Trier (cu care făcusem deja cunoştinţă în 2003 prin Dogville) mi-a demontat o premisă pe care am preluat-o involuntar din literatură: aceea a necesităţii existenţei unui caracter didactic, fie el şi într-un procent derizoriu. Mi-am dat seama însă că ceea ce căutam eu nu a fost aproape niciodată un deziderat pentru regizorii mei preferaţi. Didacticismul, ocurent sau nu, a fost un produs secundar. Pe mine filmul regizorului danez nu m-a învăţat ceva ce nu ştiu, în schimb, m-a făcut să simt anumite lucruri, ca şi cum o parte din elementele constituente ale filmului au fost preluate din propria mea recuzită psihologică şi scenografică sau, altfel spus, ca şi cum aş fi, pe de o parte,  obiectul de studiu al antropologiei filozofice în viziunea lui Lars von Trier, iar pe de altă parte, un exponent obişnuit al universalităţii. Pe scurt, ideea de individualitate în colectivitate pe filiera unei poveşti care poate să aparţină oricui. Tocmai de aceea mi se pare că printre cele mai problematice şi provocatoare tipuri de artă este cea autonomă, autosuficientă, de sine stătătoare, suverană şi independentă.

În al doilea rând, cei care au văzut în cultivarea sexualităţii, respectiv a nimfomaniei, doar un apanaj al comercializării facile, îşi pot aplauda singuri ignoranţa la scenă deschisă. Desigur, starea patologică aleasă de Trier nu este un detaliu accidental, însă nu mi se pare că pe tot parcursul filmului nimfomania îşi depăşeşte condiţia de simplu detaliu.  În locul acesteia se putea foarte bine opta pentru piromanie, tulburare bipolară, cleptomanie, dublă personalitate sau autism, iar efectul ar fi fost cel mai probabil acelaşi. Deşi titlul prevesteşte un nucleu care adună în jurul său substanţa cinematografică, acesta nu este decât un pretext pentru o miză cu mult mai mare decât expunerea unui caz cum sunt atâtea alte mii, şi astfel intervine aici  latura gravă, tehnică, de un firesc straniu, care dezvăluie una din predilecţiile lui Lars Von Trier privitoare la  observaţiile asupra individului şi asupra modului în care acesta operează cu resurse proprii între graniţele convenţiilor şi ale dogmelor, ca şi cum ceea ce se vede pe cearşaful alb de cinema este însăşi viaţa reală în plenitudinea şi mizeria ei socială, şi nu doar o înlănţuire de imagini susţinute de un scenariu fictiv.  Apropierea de realitate apare uneori ca terifiant de obraznică, veridică şi periculoasă cu atât mai mult cu cât realitatea pe care o vede Lars von Trier nu este una solară, ci una incomodă, care poartă povară unui sfârşit iminent (aşa cum se întâmplă în Melancholia) sau a conştiinţei degradării (Dogville). Întotdeauna mi s-a părut că sentimentul pe care îl are von Trier în raport cu realitatea imediată este asemănător cu agonia prelungită şi sfâşietoare a celui care este nevoit să-şi petreacă cel puţin 5 ore, alergând haotic într-o pereche de pantofi cu două numere mai mici. Şi asta zâmbind, dacă se poate.

La nivel formal, dispunerea pe capitole a celor două părţi îmi aduce aminte de The Royal Tenenbaums, regizat de Wes Anderson, cu câteva diferenţe semnificative. Dacă la Wes Anderson, capitolele ilustrează viaţa fiecărui membru al familiei, la von Trier capitolele au ca punct central figura protagonistei Joe şi fiecare dintre ele se ocupă cu demersul acesteia sub forma unui bildungsroman quasierotic punctat de flashback-uri. Aşadar, la von Trier, intenţia este una aparent paradoxală –  aceea a generalizării prin particularizare, pe când la Anderson acţiunile nu converg spre acelaşi deziderat al universalităţii, ci plonjează în sensul invers, adică în îngustarea unghiului de interpretare.

În The Royal Tenenbaums, capitolele îndeplinesc un scop pur formal care serveşte unei anume dispuneri narative, spre deosebire de Nymphomanic unde capitolele sunt structurate şi pliate în funcţie de experienţa, memoria şi dorinţele personajului.

Desigur, există scene de sex, expoziţii de organe genitale în diversitatea lor, descrieri amănunţite ale contextelor care prilejuiesc autosatisfacerea şi o serie de alte aspecte legate de dimensiunea fizică, stimuli şi corporalitate, însă toate sunt completate de cadre de introspecţie şi episoade care, dacă nu ar impresiona prin ciudăţenia, frumuseţea şi groaza lor, ar fi putut de bună seamă să fie luate drept momente de umplutură. S-ar putea ca pentru publicul larg, linia de demarcaţie să fie una fragilă şi din această cauză filmul să piardă puncte pe seama falsei asumpţii a superficialităţii. Există, de exemplu, momente în care Lars von Trier alege să jongleze cu aşteptările publicului pe care îl supune unor teste de anduranţă în baza unor reacţii neaşteptate din partea personajelor. Aşadar, elementul surpriză la nivel de acţiune (stimul) şi răspuns este cel care „bemolizează” cadrul cinematografic preponderent sexual.

Un alt aspect care demonstrează experienţa regizorală este şi alegerea modului de difuzare a poveştii. Capitolele care întregesc relatarea au ca punct de plecare o cameră, o povestitoare şi un ascultător ascet care nu are nicio legătură cu protagonista, în afara faptului că, prin hazard, o descoperă bătută printr-un cotlon al oraşului. Opusă unei relaţii tradiţionale între ascultător şi vorbitor, în cadrul căreia de regulă ascultătorul nu elaborează opinii exhaustive în afara unor aprobări formale, colaborarea dintre cei doi, Joe şi Seligman, se desfăşoară în parametrii unei participări active din partea ascultătorului care, căutând interludii şi analogii între experienţele trăite de Joe şi diferite episoade din domenii precum religia, istoria, pescuitul sau literatură, îi invocă secvenţial pe Bach, pe Fibonacci sau pe Edgar A. Poe.  Ceea ce mi se pare interesant este felul în care şi aceste două personaje conturează o poveste la fel de fermă ca şi conţinutul brut care îi separă. Dacă la început susţineam lipsa unui caracter didactic, îmi permit să rectific prin a adăuga totuşi că la finalul filmului reiese nu atât o pildă, cât o confirmare sub formă de postulat: aceea că sexul face parte din natura umană, că este condiţionat de restricţii sociale şi orice încercare de reprimare a instinctelor este un act împotriva sinelui şi a firescului dezordonat în care se înscrie, şi nu în ultimul rând că poate fi interpretat în două feluri diametral opuse care conduc spre trivialitatea aceluiaşi punct terminus previzibil şi comun tuturor sistemelor de gândire, fie el (sistemul) şi al unui ascet care, oricât de afundat ar fi în descifrarea substraturilor filozofice, tot nu pierde din vedere ocazia finală pentru satisfacerea poftei carnale.

În concluzie, un film care te bântuie, te oripilează, te șochează, te pune pe gânduri,  îţi arde combustibilul, te azvârle furtunos dintr-un pântec ideatic în altul, te ţine captiv şi, nu în ultimul rând, un film care lucrează strict în slujba propriei plăceri făcându-te să te simți, preţ de câteva clipe, un desăvârşit exponent al sindromului Stockholm.

Scrie un comentariu

Din categoria film

Supermarketurile, coţcarii şi ardelenii

“Da`ce-aveţi în pungă?”

De fiecare dată când intru într-un supermarket de cartier mai măricel sau în orice alt depozit grandios clădit pe ideea de consum, cu cărucioarele, promoţiile, ofertele şi raioanele aferente, am senzaţia că mă transform brusc într-o versiune feminină şi contemporană a lui John Dillinger. Asta pentru că în viziunea sumbră şi pluriperspectivistă a agentului de securitate, aproape toată lumea pleacă de acasă cu scopul clar de a subtiliza un căţel de usturoi sau o punguţă cu leurdă. Câteodată nici bine nu treci pragul uşilor glisante, că te şi loveşti de privirea pleşuvă şi hipervigilentă a unui nenea trecut de obicei de prima tinereţe, îmbrăcat în haine de crime fighter care deja îţi face o carte de vizită bazată pe primele reacţii. Deci, uneori din start ştii că orice ai face, vei simţi inevitabil privirea aia buhăită în ceafă până la ieşirea din magazin. Indiferent la ce te uiţi, pe ce pui mâna – tu pleci pe alt raion, el după tine – şi Doamne fereşte să pari dezorientat în faţa a mii de produse de acelaşi fel că deja, fără să vrei, mai pui paie pe focul suspiciunilor cum că ai venit cu alte intenţii decât cele derivate strict din necesitatea de a cumpăra o amărâtă de cutie cu roşii cherry şi un borcan de zacuscă.

Interesant a fost totuşi sondajul pe care l-am făcut în urma mai multor observaţii. Am văzut că acestor mari păzitori le crapă cămaşa de mândrie pe spinarea încovoiată, cu cifoză în stadiu avansat, atunci când simt ei că fac pe agenţii 000 cu persoanele care par, cel puţin fizic, incapabile să care 3 plase deodată, darămite să-şi piardă vremea cu furtul din magazine. A te da mare poliţai/detectiv/agent FBI, CIA/spion de succes cu femei care-şi ţin copilul de o mână şi cu cealaltă îşi aleg bulionul de pe raft sau cu domnişoare care, nu văd, pur şi simplu nu văd! cum ar putea ascunde un curcan de 3 kile şi un bax de apă minerală sub un tricou mulat peste pantaloni scurţi, este de-a dreptul jenibil (hibrid între jenant şi penibil), stupid, ilogic, cretin, penibil şi, total inutil, adică degeaba, ca să zic aşa. De ce? Pentru că am stat suficient într-un astfel de magazin cât să pot observa şi că atunci când se întâmplă să intre în magazin un stol de barosani cu ceafă lată, cu busturi tip Schwarzenegger, decorate cu lanţuri de douăjdemii de carate, molfăind gumă Turbo cu surprize şi vorbind tare la telefon ca să audă toată lumea, gardienii ăia de se credeau la Guantanamo dispăreau pe dată în neant. Fie erau pur şi simplu de negăsit, fie îi găseai cocârjaţi şi cuminţi pe scaunul lor, cu mâinile pe genunchi, cu priviri de căprioare, parcă rugându-se să treacă încă o zi fără să-şi amintească vreun smântânar că pe ziua respectivă n-a făcut scandal şi că ar fi o ocazie bună să recupereze. Deci, pe lângă insatisfacţia crasă pe care o simt câteodată când nu găsesc ce-mi trebuie în supermarketuri care chipurile îţi oferă TOTUL, mai trebuie să suport şi pseudomachisemele astea de o jenă nemăsurabilă pentru care îmi iau bilet obligat, forţat, fie că vreau, fie că nu vreau. Credeam că odată cu camerele de luat vederi ia sfârşit şi dedublarea cumpărătorului sub forma unei umbre coşmareşti care adesea te poate scoate din sărite.

fast-shopping11

„Dacă aveţi nevoie de iaurt degresat, aţi nimerit unde trebuie! Avem reduceri la patine cu rotile şi tranzistoare universale!”

Aşa cum am spus mai devreme, există strategia asta persuasivă cu care-ţi seduci cumpărătorul prin promisiuni. Promisiunea că găseşti totul în magazinul X, de la papuci de plastic şi obiecte hand-made din ghinde, până la mâncare deja făcută, preparată, gătită şi obiecte de uz casnic ale căror instrucţiuni de folosire pot fi citite şi înţelese până şi de un copil în fază embrionară. Având în vedere că achiziţiile mele se limitează de cele mai multe ori la obiecte absolut pământene, se întâmplă să nu găsesc nimic din ce-mi trebuie. Câteodată mi se pare aproape incredibil că nu găsesc un anumit tip de ciocolată în timp ce stau în faţa unui raion întreg de aşa ceva. Mai mult, dacă ai văzut tu ceva interesant în vreuna din ofertele lor care-ţi vin cu precizia ceasului în poştă, şi îndrăzneşti să întrebi, te trezeşti în faţa unui amplu demers detectivistic finalizat cu jocuri de umeri sus-jos, şi priviri complet vide, de parcă ai fi întrebat de acceleratorul de particule sau de crochete şi hrană umedă pentru gândaci de bucătărie. Astfel, evident că plec de acolo exact cum am venit, cu atât mai mult cu cât sunt un cumpărător de-o simplitate uneori enervantă tocmai pentru că urmăresc doar obiectele trecute în lista de cumpărături fără vreo abatere, deşi recunosc că o singură dată am plecat să cumpăr ingrediente pentru tiramisu şi m-am întors acasă cu un televizor mic de bucătărie.

 
„Vă putem ajuta cu ceva? Vă rugăm răspundeţi Da, că mai apucăm să facem şi noi un team-building ad hoc.” 

Sunt fel de fel de tipuri de cumpărători. Când intri într-un magazin, te comporţi cum ştii tu că e mai bine pentru tine. Unii sunt grăbiţi, dinamici, efervescenţi, descurcăreţi, familiarizaţi poate cu structura pe departamente a magazinului şi se întrec la împins – cărucioare – viteză cu nişte mişcări galvanice, greu de reprodus în scris. Pentru ei, culesul unui produs de pe raft durează circa două secunde. Alţii sunt catatonici, ca mine, şi se postează în faţa unui raft întreg, mirându-se şi contemplând îndelung asupra posibilităţilor şi asupra opţiunilor, fără să schiţeze vreo mişcare corporală în afară de un circuit închis al pupilelor de tip stânga-dreapta, de parcă o entitate nevăzută cățărată-n vârful raftului ar ţine o prelegere pe care numai eu aş auzi-o. Singurul lucru care mă trezeşte brusc din hipnoza asta e veşnica întrebare pe care o aude toată lumea la un moment dat în viaţă: „Vă putem ajuta cu ceva?” De cele mai multe ori răspund politicos, cu un zâmbet protocolar pe buze că Nu. Asta până într-o zi când am intrat în magazinul unde îmi făceam cumpărăturile de un an deja, şi, sătulă de întrebarea asta care ţine loc de bună ziua, am răspuns ferm şi foarte rapid că Da. Aş avea nevoie de ajutor. M-am gândit că ar fi o ocazie bună să particip şi eu cumva activ la tipul ăsta de conversaţie lemnoasă. Aveam nevoie de o sticlă de Sangria şi găseam orice altceva în afară de asta, când a venit una din angajate cu zâmbetul până la urechi şi cu nelipsita alură de om care deţine toate răspunsurile vieţilor prezente, trecute şi viitoare. De bună seamă răspunsul meu prompt a luat-o prin surprindere de vreme ce buzele care cu 5 secunde în urmă se-nlănţuiau într-un zâmbet larg, mi-au mormăit îngrijorător că: „Aoleu, vai, da` nu ştiu, că nu le am cu alcoolul, cu de-astea. Habar n-am….Ia staţi aşa…staţi că-l chem pe colegu` că sigur ştie el.” După 2 minute apare colegu` care, evident, habar nu avea ce vreau eu de la viaţă. Devenisem deja un caz nesoluţionat pus cumva pe seama întrebării amabile la care am decis şi eu o dată în viaţă să răspund cu Da.

Scrie un comentariu

Din categoria diverse

Actul I. Scena 1. Regizorii de la care am învăţat ceva

1. Alfred Hitchcock

Dacă observi că suspansul se combină cu câteva aspecte care trec şi prin ograda psihanalizei, atunci mai mult ca sigur ai de-a face cu film în regia lui Hitchcock. Ba chiar îmi place şi mai mult de el pentru că s-a orientat spre ecranizarea unor lucrări (de pildă, Rebecca şi The Birds) scrise de o autoare foarte dragă mie: Daphne du Maurier. Însă punctul lui forte constă în capacitatea de a crea, controla şi conduce stările umane spre un obiectiv clar, bine definit de la început. De regulă, obiectivul este inducerea unei atmosfere terror-horror care bifează pe drum şi aspecte care ţin de slăbiciunea umană: ideea de traumă reprimată, jocuri de rol între compartimentele freudiene, intruziunea exteriorului în interior, vertijuri sau necesitatea satisfacerii curiozităţii.

Sweeney-Todd-behind-the-scenes-tim-burton-4882506-2000-1333

2. Stanley Kubrick

Sau cum să faci lumea să se crizeze la simpla vedere a unui coridor. Sau a prim planului unei sufragerii. Nu am văzut un regizor mai ordonat şi mai obsedat de detalii ca Stanley Kubrick. Nici el nu ştia exact cum îi veneau ideile, dar în ceea ce priveşte tehnica, era de neînduplecat. Omul avea un depozit întreg, de nu ştiu câţi metri pătraţi, unde îşi ţinea absolut toate filmele, toate secvenţele, toate schiţele, ordonate pe etaje, depozitate pe raioane, numerotate şi datate .

 

3. Martin Scorsese

Era o modă acum câţiva ani când mă întreba lumea pe cine aş alege între Scorsese şi Tarantino. Eu mereu răspundeam Scorsese. Nu l-am înţeles pe Tarantino decât târziu, însă mereu mi s-a părut că Scorsese e un tip mai cu suflet. În consecinţă, am avut întotdeauna impresia că mi-a oferit ce am dorit la timpul potrivit. Când am vrut un film care să mă pună serios pe gânduri mi-a dat Shutter Island, când am vrut ceva mai soft, mai fantezist, din care să şi învăţ lucruri noi, mi-a dat Hugo, când am vrut film biografic, mi-a dat The Aviator. În esenţă, Scorsese este pentru mine un mind reader.

 

4. Steven Spielberg

Spielberg este omul cu care asociez copilăria, genunchii juliţi, praful şi satisfacţia jocurilor câştigate. Poate şi filmele, dar cu siguranţă şi mutra aia ghiduşă care-mi confirmă un soi de curiozitate multilateral dezvoltată, contribuie la tabloul complet. Nici nu-i de mirare că una din temele lui recurente este şi mirarea aia naivă a unui copil, dorinţa de explorare şi aventură sau contactul cu fiinţe extraterestre. Chiar dacă uneori relaţia parinte-copil iese uneori şifonată, cam toate filmele lui au un deznodământ fericit, ceea ce i-a atras critici cum că ar fi prea sentimental şi idealist. 

 

5. Quentin Tarantino

După cum spuneam mai sus, l-am înţeles târziu pe Tarantino. Sau cel puţin aşa cred. Cred că toţi regizorii au „a thing”, o nişă, un spectru de teme preferate sau un motiv recurent pe care ţin morţiş să-l păstreze. Însă niciunde nu cred că am văzut mai bine expus motivul răzbunării. La început mi se părea că toate filmele lui Tarantino sunt o idee cam violente pentru gustul meu. Mie nu mi se păreau excesiv de cool piscinele de sînge, maratoanele de tăiat-capete-viteză şi alte artificii anatomice. Însă, undeva pe parcurs m-am gândit că s-ar putea să fie vorba şi de altceva şi am ajuns să-mi schimb părerea doar fiindcă am reuşit să privesc acţiunea prin prisma unui singur motiv care leagă toate hălcile alea de carne zburătoare. La mine, motivul acela a fost răzbunarea. Crudă. Rece. Mută. Rapidă. Sângeroasă. Şi mai ales plănuită de tine şi relativ anticipată de ceilalţi.

 

6. Orson Welles

Inevitabil acum toată lumea se gândeşte la Citizen Kane. Eventual şi la cuvântul ăla obsesiv Rosebud. De la el am învăţat cum un fir narativ simplu poate servi unor scopuri complicate. Mai ales când umbli cu şmecherii la montaj şi încerci să creezi cadre-gemene prin disproporţie temporală şi spaţială sau când duci la un alt nivel traiectoria unui flashback.

 

7. Charlie Chaplin

Cel mai bun regizor din toate timpurile. Asta este cel puţin părerea mea. Nici nu ştiu cu ce să încep. Mi-am făcut atestatul pe Chaplin în liceu şi nici acolo nu cred că am zis tot ce era de zis. Nici nu cred că voi putea vreodată şi consider că până şi ăsta e un merit întrucât la orice film de Chaplin mai găsesc un motiv pentru care îl consider genial. E mare chestie ca cineva să-ţi ofere mereu motive de mirare şi să te facă să evoluezi fără să-ţi dai seama. În primul rând, Chaplin era un fel de Homo Universalis al cinematografiei pentru că îndeplinea aproape toate funcţiile majore care contribuie la crearea unui film: regie, scenariu, producţie, distribuţie. De el se leagă tot ceea ce înseamnă comunicarea non-verbală, căreia i-a fost loial până când a decis să vorbească. Iar când a vorbit, în mod absolut previzibil s-a născut o capodoperă. Mă refer aici la The Great Dictator. Însă cred că adevărata provocare pentru modernitate zace în filmele lui mute. Acolo sunt frumuseţea, strategia, compasiunea, tehnica, motivele, codul relaţiilor interumane dintre graniţele tăcerii şi, bineînţeles, infinita lui dragoste pentru umanitate.

8. David Lynch

Iată un alt ciudat genial care pictează cu lumină. Dacă eşti la început şi ţi se pare că filmele lui sunt ca nişte picturi de Picasso călcate de un tren de marfă, stai liniştit, nu te speria, că aşa trebuie să fie. Tot ce trebuie să faci e să continui să te uiţi la filmele lui şi mai ales să te documentezi. Cred că este unul din regizorii pentru care mi-am luat o zi din viaţă numai ca să caut studii cu şi despre interpretarea filmelor, sau măcar lucruri care să mă conducă pe mine la propria mea interpretare. (dorită coerentă). Ciudăţenia lui Lynch străbate de bună seamă cele mai înalte culmi ale imaginaţiei dacă despre filmul Mulholland Drive nici un critic de film nu a fost în stare să zică nimic. Oricum, long story short, de la Lynch am învăţat să conştientizez două aspecte: binele şi răul. Ştiam că există, însă nu cum le vede Lynch. Orice bine are o parte rea, şi orice rău are o parte bună. Nu există un singur fir, un singur mod de a concepe acţiunea, ci cel puţin două, pornind de la ipoteza de mai sus. Adică, nu avem în final doar o singură interpretare; fapt care complică lucrurile puţin. De asemenea, mai reuşeşti să aprinzi un chibrit în beznă dacă ştii de la început despre predilecţia lui faţă de relaţiile dintre copii şi părinţi, mai ales când ele sunt situate în afara normalităţii, sau despre universurile compensatorii care se leagă tot de lipsa unui cadru familial stabil şi închegheat.

9. Tim Burton

În ultimii ani, am ajuns să-mi dau seama încă din primele 20 de secunde dacă un film este în regia lui Tim Burton. Atât de puternice sunt trăsăturile distinctive, încât aproape ţi se pare ciudat dacă lipseşte vreuna. Dacă decorul e alcătuit din palete cromatice închise sau, în orice caz, din culori puternice, dacă fizionomia personajelor este conturată de un machiaj strident sau dacă personajul principal este un inadaptat social jucat de Johnny Depp, atunci ai toate şansele să ai de-a face cu film în regia lui Burton. Apreciez că este fidel unui crez cinematografic şi că este exponentul viu al propriului său concept vizual care nu prea se poate explica în cuvinte, ci doar în imagini. Şi la urmei urmei, despre asta e vorba în cinematografie, despre imagini.

Scrie un comentariu

Din categoria film