Klimt. Divine decadence. Past-distortive hallucinations.

Astăzi am văzut filmul Klimt. Rareori se întâmplă să termin un film de o oră şi 30 de minute în 4 zile. Nu că ar fi fost filmul plictisitor, doar că de fiecare dată intervenea câte ceva ce mă făcea să abandonez temporar vizionarea.

gustav-klimt-painting2Per ansamblu mi s-a părut un film interesant din mai multe puncte de vedere. Acţiunea nu îl surprinde pe Klimt într-o expunere cronologică a faptelor de la origini până la moarte, ci alege capitolul anterior morţii artistului, unde nu e clară distincţia dintre real şi oniric, veridicitate şi halucinaţie, încăpăţânare şi obsesie. Filmul este de fapt o analiză a estetismului în baza pluriperspectivismului. Avem, pe de o parte, vechea feudă dintre Artist şi Critici, valenţe ale decadenţei mefistofelice, ale high-life-ului vienez din restaurante, cafenele şi alte locuri prielnice unui rendez-vous cu temă artistică. Pe de altă parte, avem şi o privire de ansamblu, la scară mică totuşi,  asupra viziunii lui Klimt despre artă şi modul în care aceasta orbecăie printre aserţiunile depreciative ale academicienilor.

Pe lângă toate discuţiile care pornesc şi se întorc la artă, nu se omite faptul că jumătate din populaţie era sifilitică, însuşi Klimt făcând parte din această categorie, aşa cum reiese din vizitele sale la medicul care-l ţine la curent cu evoluţia şi trăsăturile bolii, administrându-i un tratament cu mercur. Cu toate astea, Klimt nu renunţă la plăcerile fizice pe care le împarte cu modelele sale care defilează goale prin studioul său. Ba mai mult, zvonurile susţin că Gustav Klimt ar fi tatăl a 30 de copii nelegitimi.

Ceea ce mi se pare interesant este ca filmul nu explică nimic. Totul pare să decurgă într-o cheie observaţională. Pănă şi cele mai bizare întâmplări sunt privite din unghiuri uşor incomode, învăluite, ca şi cum ar fi absolut fireşti: personaje dedublate, semiorgii, bordeluri în care femeile au mustăţi lipite, prostituţie tematică, altercaţii fără explicaţii. Ca şi cum totul ar fi privit prin ochelarii unui om dominat de o veşnică stare febrilă.

Din montajul care descrie viaţa artistului prin imagini în oglindă, făşii aurii tăiate zburând, cadre distorsionate,  imagini prin lentile, prin cioburi, prin sticlă udă sau prin microscop, reiese o analogie cinematică, vizuală, cu tablourile şi desenele lui Gustav Klimt ca şi cum întreaga lume ar fi suma de cioburi ale unei oglinzi sparte în care se configurează prezenţa muzei sale enigmatice, Lea de Castro şi cea a funcţionarului curios de tertipuri financiare. De asemenea, mi s-a părut notabilă şi întâlnirea lui Klimt cu George Melies, în 1900 la Paris, unde picturile sale erau considerate un deliciu obraznic, spre deosebire de Viena, unde erau privite drept obscene şi scandaloase.

Altfel, un film elegant, decadent-misterios la care se mai putea totuşi lucra în privinţa multor aspecte.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria film

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s