The Grand Budapest Hotel. Cotton candy of the month

Într-un final apoteotic am izbutit şi eu să văd mult aşteptatul film al lui Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel, după o pauză de mai bine de 5 ani de la ultima lui bizarerie. Evident, pauza cu pricina se referă la mine, căci Wes a fost prolific în tot timpul ăsta, doar că nu mi-a mai câştigat atenţia de ceva vreme. Cu noua apariţie, iată că, Wes capătă şi el deja o amprentă sigură care îl face uşor identificabil printre ceilalţi regizori. Cred că o parte din farmecul lui în calitate de creator se datorează faptului că are micile lui obsesii care îi traversează filmele de la cap la coadă sub forme mai mult sau mai puţin elaborate sau explicite. Ceea ce mi se pare intrigant este faptul că uneori are o mină infantilă mai vizibilă decât la Spielberg, care e campion declarat şi recunoscut la tot ce înseamnă peliculă filtrată prin anii copilăriei. 

Image

Oricum, până nu de mult, nici nu ştiam aşa multe despre Wes Anderson, cu excepţia faptului că atunci când a făcut The Royal Tenenbaums, s-a ales cu mustrări de la Gene Hackman care l-a făcut molatic imatur. 

Ce concluzii am tras eu din filmul ăsta:

1. The Grand Budapest Hotel este, într-adevăr, un film mai cu substanţă decât ceea ce ce a mai făcut până acum. Se vede că a gândit un plot liniar, uniform, compact,  mai concentrat şi mai condensat, ceea ce înseamnă că probabil a purjat cu sânge rece proiectul în faza lui iniţială. Cred că e bine să înveţi lecţia strictului necesar în cinematografie.

2. Că în multe din filmele lui apar două mari nuclee care adună în jurul lor toate întâmplările. Poate că nu sunt prezente concomitent în toate filmele, dar cu certitudine unul dintre ele figurează pe undeva, fie şi într-un strat secundar. Cele două obsesii sunt familia şi hotelul.  Şi nu orice fel de familie, ci neapărat una cu probleme de comunicare, cu tensiuni latente, cu particularităţi extraordinare fie din naştere, fie dobândite pe parcurs, cu cel puţin 3 membri, cu cel puţin o relaţie deficitară. Şi, desigur, nu orice fel de hotel, ci unul în care personajele îşi fac veacul de mai bine de 20 de ani, sau unul care devine el însuşi personaj şi ceilalalţi nişte simple anexe. 

3. Că mai are o obsesie cu ferestrele. Mari, mici, de cele mai multe ori strâmte, cu câte-un ghiveci pe pervaz, cu jaluzele, fără jaluzele, şi aproape mereu anticipând vreo 2 personaje care încearcă să-şi strecoare carnea prin ele, simultan. Şi dacă e vorba doar de un singur personaj, tot se chinuie fie să deschidă fereastra blocată, fie să scoată capul, cu aerul şi smucelile unui om deranjat şi constrâns de cele 4 bucăţi de scândură care instituie legătura cu lumea de afară. Poate că şi acest lucru indică o averizare privitoare la un blocaj sau la un punct de cotitură pentru personaje, dar şi pentru regizor. Nu îmi este clară încă semnificaţia acestui motiv recurent, dar intuiesc că ar fi vorba despre unghiuri de percepţie sau, în orice caz, despre o apertură gnoseologică.  

4. Rozul este nelipsit, indiferent de situaţie. Şi, din nou, nu orice roz, ci exact culoarea fondantelor, a prăjiturilor, a acadelelor,  a dulciurilor în general, adică acea culoare care te face să te trezeşti la final, în mod inopinat, cu glicemia scăzută sau cu buzele uscate şi organismul adus în prag de inaniţie. Am văzut mult roz în scenografie; de la cutii de bomboane, la cutii simple, la vopseaua pereţilor, a cărţilor şi desigur, a întregului hotel european de lux din perioada interbelică. 

5. Aceeaşi preocupare care frizează demenţa: simetria. Acelaşi lucru l-am văzut şi la Kubrick. Dacă iei acum o imagine cu un personaj oarecare în prim plan dintr-un film de Anderson, poţi trasa o linie pe mijlocul imaginii care se va afla negreşit în acelaşi plan cu mjlocul frunţii, cu nasul şi cu jumătatea buzelor personajului. Se pare că au fost oameni care au făcut acest experiment şi într-adevăr, totul este gândit în cele mai mici detalii şi e lesne de înţeles că un astfel de montaj implică o muncă titanică. 

Pe scurt, a fost bine, am primit ce-am comandat şi, după cum bine spuneau vocile criticilor, e un meniu roz, delicios cu care m-aş mai delecta o dată, chiar cândva în viitorul apropiat. 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria film

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s