Supermarketurile, coţcarii şi ardelenii

“Da`ce-aveţi în pungă?”

De fiecare dată când intru într-un supermarket de cartier mai măricel sau în orice alt depozit grandios clădit pe ideea de consum, cu cărucioarele, promoţiile, ofertele şi raioanele aferente, am senzaţia că mă transform brusc într-o versiune feminină şi contemporană a lui John Dillinger. Asta pentru că în viziunea sumbră şi pluriperspectivistă a agentului de securitate, aproape toată lumea pleacă de acasă cu scopul clar de a subtiliza un căţel de usturoi sau o punguţă cu leurdă. Câteodată nici bine nu treci pragul uşilor glisante, că te şi loveşti de privirea pleşuvă şi hipervigilentă a unui nenea trecut de obicei de prima tinereţe, îmbrăcat în haine de crime fighter care deja îţi face o carte de vizită bazată pe primele reacţii. Deci, uneori din start ştii că orice ai face, vei simţi inevitabil privirea aia buhăită în ceafă până la ieşirea din magazin. Indiferent la ce te uiţi, pe ce pui mâna – tu pleci pe alt raion, el după tine – şi Doamne fereşte să pari dezorientat în faţa a mii de produse de acelaşi fel că deja, fără să vrei, mai pui paie pe focul suspiciunilor cum că ai venit cu alte intenţii decât cele derivate strict din necesitatea de a cumpăra o amărâtă de cutie cu roşii cherry şi un borcan de zacuscă.

Interesant a fost totuşi sondajul pe care l-am făcut în urma mai multor observaţii. Am văzut că acestor mari păzitori le crapă cămaşa de mândrie pe spinarea încovoiată, cu cifoză în stadiu avansat, atunci când simt ei că fac pe agenţii 000 cu persoanele care par, cel puţin fizic, incapabile să care 3 plase deodată, darămite să-şi piardă vremea cu furtul din magazine. A te da mare poliţai/detectiv/agent FBI, CIA/spion de succes cu femei care-şi ţin copilul de o mână şi cu cealaltă îşi aleg bulionul de pe raft sau cu domnişoare care, nu văd, pur şi simplu nu văd! cum ar putea ascunde un curcan de 3 kile şi un bax de apă minerală sub un tricou mulat peste pantaloni scurţi, este de-a dreptul jenibil (hibrid între jenant şi penibil), stupid, ilogic, cretin, penibil şi, total inutil, adică degeaba, ca să zic aşa. De ce? Pentru că am stat suficient într-un astfel de magazin cât să pot observa şi că atunci când se întâmplă să intre în magazin un stol de barosani cu ceafă lată, cu busturi tip Schwarzenegger, decorate cu lanţuri de douăjdemii de carate, molfăind gumă Turbo cu surprize şi vorbind tare la telefon ca să audă toată lumea, gardienii ăia de se credeau la Guantanamo dispăreau pe dată în neant. Fie erau pur şi simplu de negăsit, fie îi găseai cocârjaţi şi cuminţi pe scaunul lor, cu mâinile pe genunchi, cu priviri de căprioare, parcă rugându-se să treacă încă o zi fără să-şi amintească vreun smântânar că pe ziua respectivă n-a făcut scandal şi că ar fi o ocazie bună să recupereze. Deci, pe lângă insatisfacţia crasă pe care o simt câteodată când nu găsesc ce-mi trebuie în supermarketuri care chipurile îţi oferă TOTUL, mai trebuie să suport şi pseudomachisemele astea de o jenă nemăsurabilă pentru care îmi iau bilet obligat, forţat, fie că vreau, fie că nu vreau. Credeam că odată cu camerele de luat vederi ia sfârşit şi dedublarea cumpărătorului sub forma unei umbre coşmareşti care adesea te poate scoate din sărite.

fast-shopping11

„Dacă aveţi nevoie de iaurt degresat, aţi nimerit unde trebuie! Avem reduceri la patine cu rotile şi tranzistoare universale!”

Aşa cum am spus mai devreme, există strategia asta persuasivă cu care-ţi seduci cumpărătorul prin promisiuni. Promisiunea că găseşti totul în magazinul X, de la papuci de plastic şi obiecte hand-made din ghinde, până la mâncare deja făcută, preparată, gătită şi obiecte de uz casnic ale căror instrucţiuni de folosire pot fi citite şi înţelese până şi de un copil în fază embrionară. Având în vedere că achiziţiile mele se limitează de cele mai multe ori la obiecte absolut pământene, se întâmplă să nu găsesc nimic din ce-mi trebuie. Câteodată mi se pare aproape incredibil că nu găsesc un anumit tip de ciocolată în timp ce stau în faţa unui raion întreg de aşa ceva. Mai mult, dacă ai văzut tu ceva interesant în vreuna din ofertele lor care-ţi vin cu precizia ceasului în poştă, şi îndrăzneşti să întrebi, te trezeşti în faţa unui amplu demers detectivistic finalizat cu jocuri de umeri sus-jos, şi priviri complet vide, de parcă ai fi întrebat de acceleratorul de particule sau de crochete şi hrană umedă pentru gândaci de bucătărie. Astfel, evident că plec de acolo exact cum am venit, cu atât mai mult cu cât sunt un cumpărător de-o simplitate uneori enervantă tocmai pentru că urmăresc doar obiectele trecute în lista de cumpărături fără vreo abatere, deşi recunosc că o singură dată am plecat să cumpăr ingrediente pentru tiramisu şi m-am întors acasă cu un televizor mic de bucătărie.

 
„Vă putem ajuta cu ceva? Vă rugăm răspundeţi Da, că mai apucăm să facem şi noi un team-building ad hoc.” 

Sunt fel de fel de tipuri de cumpărători. Când intri într-un magazin, te comporţi cum ştii tu că e mai bine pentru tine. Unii sunt grăbiţi, dinamici, efervescenţi, descurcăreţi, familiarizaţi poate cu structura pe departamente a magazinului şi se întrec la împins – cărucioare – viteză cu nişte mişcări galvanice, greu de reprodus în scris. Pentru ei, culesul unui produs de pe raft durează circa două secunde. Alţii sunt catatonici, ca mine, şi se postează în faţa unui raft întreg, mirându-se şi contemplând îndelung asupra posibilităţilor şi asupra opţiunilor, fără să schiţeze vreo mişcare corporală în afară de un circuit închis al pupilelor de tip stânga-dreapta, de parcă o entitate nevăzută cățărată-n vârful raftului ar ţine o prelegere pe care numai eu aş auzi-o. Singurul lucru care mă trezeşte brusc din hipnoza asta e veşnica întrebare pe care o aude toată lumea la un moment dat în viaţă: „Vă putem ajuta cu ceva?” De cele mai multe ori răspund politicos, cu un zâmbet protocolar pe buze că Nu. Asta până într-o zi când am intrat în magazinul unde îmi făceam cumpărăturile de un an deja, şi, sătulă de întrebarea asta care ţine loc de bună ziua, am răspuns ferm şi foarte rapid că Da. Aş avea nevoie de ajutor. M-am gândit că ar fi o ocazie bună să particip şi eu cumva activ la tipul ăsta de conversaţie lemnoasă. Aveam nevoie de o sticlă de Sangria şi găseam orice altceva în afară de asta, când a venit una din angajate cu zâmbetul până la urechi şi cu nelipsita alură de om care deţine toate răspunsurile vieţilor prezente, trecute şi viitoare. De bună seamă răspunsul meu prompt a luat-o prin surprindere de vreme ce buzele care cu 5 secunde în urmă se-nlănţuiau într-un zâmbet larg, mi-au mormăit îngrijorător că: „Aoleu, vai, da` nu ştiu, că nu le am cu alcoolul, cu de-astea. Habar n-am….Ia staţi aşa…staţi că-l chem pe colegu` că sigur ştie el.” După 2 minute apare colegu` care, evident, habar nu avea ce vreau eu de la viaţă. Devenisem deja un caz nesoluţionat pus cumva pe seama întrebării amabile la care am decis şi eu o dată în viaţă să răspund cu Da.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria diverse

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s