Actul I. Scena 1. Regizorii de la care am învăţat ceva

1. Alfred Hitchcock

Dacă observi că suspansul se combină cu câteva aspecte care trec şi prin ograda psihanalizei, atunci mai mult ca sigur ai de-a face cu film în regia lui Hitchcock. Ba chiar îmi place şi mai mult de el pentru că s-a orientat spre ecranizarea unor lucrări (de pildă, Rebecca şi The Birds) scrise de o autoare foarte dragă mie: Daphne du Maurier. Însă punctul lui forte constă în capacitatea de a crea, controla şi conduce stările umane spre un obiectiv clar, bine definit de la început. De regulă, obiectivul este inducerea unei atmosfere terror-horror care bifează pe drum şi aspecte care ţin de slăbiciunea umană: ideea de traumă reprimată, jocuri de rol între compartimentele freudiene, intruziunea exteriorului în interior, vertijuri sau necesitatea satisfacerii curiozităţii.

Sweeney-Todd-behind-the-scenes-tim-burton-4882506-2000-1333

2. Stanley Kubrick

Sau cum să faci lumea să se crizeze la simpla vedere a unui coridor. Sau a prim planului unei sufragerii. Nu am văzut un regizor mai ordonat şi mai obsedat de detalii ca Stanley Kubrick. Nici el nu ştia exact cum îi veneau ideile, dar în ceea ce priveşte tehnica, era de neînduplecat. Omul avea un depozit întreg, de nu ştiu câţi metri pătraţi, unde îşi ţinea absolut toate filmele, toate secvenţele, toate schiţele, ordonate pe etaje, depozitate pe raioane, numerotate şi datate .

 

3. Martin Scorsese

Era o modă acum câţiva ani când mă întreba lumea pe cine aş alege între Scorsese şi Tarantino. Eu mereu răspundeam Scorsese. Nu l-am înţeles pe Tarantino decât târziu, însă mereu mi s-a părut că Scorsese e un tip mai cu suflet. În consecinţă, am avut întotdeauna impresia că mi-a oferit ce am dorit la timpul potrivit. Când am vrut un film care să mă pună serios pe gânduri mi-a dat Shutter Island, când am vrut ceva mai soft, mai fantezist, din care să şi învăţ lucruri noi, mi-a dat Hugo, când am vrut film biografic, mi-a dat The Aviator. În esenţă, Scorsese este pentru mine un mind reader.

 

4. Steven Spielberg

Spielberg este omul cu care asociez copilăria, genunchii juliţi, praful şi satisfacţia jocurilor câştigate. Poate şi filmele, dar cu siguranţă şi mutra aia ghiduşă care-mi confirmă un soi de curiozitate multilateral dezvoltată, contribuie la tabloul complet. Nici nu-i de mirare că una din temele lui recurente este şi mirarea aia naivă a unui copil, dorinţa de explorare şi aventură sau contactul cu fiinţe extraterestre. Chiar dacă uneori relaţia parinte-copil iese uneori şifonată, cam toate filmele lui au un deznodământ fericit, ceea ce i-a atras critici cum că ar fi prea sentimental şi idealist. 

 

5. Quentin Tarantino

După cum spuneam mai sus, l-am înţeles târziu pe Tarantino. Sau cel puţin aşa cred. Cred că toţi regizorii au „a thing”, o nişă, un spectru de teme preferate sau un motiv recurent pe care ţin morţiş să-l păstreze. Însă niciunde nu cred că am văzut mai bine expus motivul răzbunării. La început mi se părea că toate filmele lui Tarantino sunt o idee cam violente pentru gustul meu. Mie nu mi se păreau excesiv de cool piscinele de sînge, maratoanele de tăiat-capete-viteză şi alte artificii anatomice. Însă, undeva pe parcurs m-am gândit că s-ar putea să fie vorba şi de altceva şi am ajuns să-mi schimb părerea doar fiindcă am reuşit să privesc acţiunea prin prisma unui singur motiv care leagă toate hălcile alea de carne zburătoare. La mine, motivul acela a fost răzbunarea. Crudă. Rece. Mută. Rapidă. Sângeroasă. Şi mai ales plănuită de tine şi relativ anticipată de ceilalţi.

 

6. Orson Welles

Inevitabil acum toată lumea se gândeşte la Citizen Kane. Eventual şi la cuvântul ăla obsesiv Rosebud. De la el am învăţat cum un fir narativ simplu poate servi unor scopuri complicate. Mai ales când umbli cu şmecherii la montaj şi încerci să creezi cadre-gemene prin disproporţie temporală şi spaţială sau când duci la un alt nivel traiectoria unui flashback.

 

7. Charlie Chaplin

Cel mai bun regizor din toate timpurile. Asta este cel puţin părerea mea. Nici nu ştiu cu ce să încep. Mi-am făcut atestatul pe Chaplin în liceu şi nici acolo nu cred că am zis tot ce era de zis. Nici nu cred că voi putea vreodată şi consider că până şi ăsta e un merit întrucât la orice film de Chaplin mai găsesc un motiv pentru care îl consider genial. E mare chestie ca cineva să-ţi ofere mereu motive de mirare şi să te facă să evoluezi fără să-ţi dai seama. În primul rând, Chaplin era un fel de Homo Universalis al cinematografiei pentru că îndeplinea aproape toate funcţiile majore care contribuie la crearea unui film: regie, scenariu, producţie, distribuţie. De el se leagă tot ceea ce înseamnă comunicarea non-verbală, căreia i-a fost loial până când a decis să vorbească. Iar când a vorbit, în mod absolut previzibil s-a născut o capodoperă. Mă refer aici la The Great Dictator. Însă cred că adevărata provocare pentru modernitate zace în filmele lui mute. Acolo sunt frumuseţea, strategia, compasiunea, tehnica, motivele, codul relaţiilor interumane dintre graniţele tăcerii şi, bineînţeles, infinita lui dragoste pentru umanitate.

8. David Lynch

Iată un alt ciudat genial care pictează cu lumină. Dacă eşti la început şi ţi se pare că filmele lui sunt ca nişte picturi de Picasso călcate de un tren de marfă, stai liniştit, nu te speria, că aşa trebuie să fie. Tot ce trebuie să faci e să continui să te uiţi la filmele lui şi mai ales să te documentezi. Cred că este unul din regizorii pentru care mi-am luat o zi din viaţă numai ca să caut studii cu şi despre interpretarea filmelor, sau măcar lucruri care să mă conducă pe mine la propria mea interpretare. (dorită coerentă). Ciudăţenia lui Lynch străbate de bună seamă cele mai înalte culmi ale imaginaţiei dacă despre filmul Mulholland Drive nici un critic de film nu a fost în stare să zică nimic. Oricum, long story short, de la Lynch am învăţat să conştientizez două aspecte: binele şi răul. Ştiam că există, însă nu cum le vede Lynch. Orice bine are o parte rea, şi orice rău are o parte bună. Nu există un singur fir, un singur mod de a concepe acţiunea, ci cel puţin două, pornind de la ipoteza de mai sus. Adică, nu avem în final doar o singură interpretare; fapt care complică lucrurile puţin. De asemenea, mai reuşeşti să aprinzi un chibrit în beznă dacă ştii de la început despre predilecţia lui faţă de relaţiile dintre copii şi părinţi, mai ales când ele sunt situate în afara normalităţii, sau despre universurile compensatorii care se leagă tot de lipsa unui cadru familial stabil şi închegheat.

9. Tim Burton

În ultimii ani, am ajuns să-mi dau seama încă din primele 20 de secunde dacă un film este în regia lui Tim Burton. Atât de puternice sunt trăsăturile distinctive, încât aproape ţi se pare ciudat dacă lipseşte vreuna. Dacă decorul e alcătuit din palete cromatice închise sau, în orice caz, din culori puternice, dacă fizionomia personajelor este conturată de un machiaj strident sau dacă personajul principal este un inadaptat social jucat de Johnny Depp, atunci ai toate şansele să ai de-a face cu film în regia lui Burton. Apreciez că este fidel unui crez cinematografic şi că este exponentul viu al propriului său concept vizual care nu prea se poate explica în cuvinte, ci doar în imagini. Şi la urmei urmei, despre asta e vorba în cinematografie, despre imagini.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria film

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s